Pe lîngă posesori străluciţi de diplome autentice, România tranziţiei a început să exporte de la o vreme şi diplome false. Inovaţia nu constă în fabricarea respectivelor patalamale, ci în exportarea lor şi în modalitatea de instituţionalizare a întregului gheşeft. Pentru a se deda acestui matrapazlîc, România nu a trebuit să aştepte înnoitoarea epocă a tranziţiei. Practicarea lui luase sub dictatura stalinistă un remarcabil avînt. Din cîrdul titlurilor ştiinţifice cu care se împopoţona savanta de renume mondial, două, cel de inginer chimist şi cel de doctor în ştiinţe chimice, le înşfăcase sub forma unor asemenea documente apocrife. Autentificate pînă şi de aristocratica Royal Society din Londra, plastografiile cu pricina au devenit monedă curentă în lumea bună a epocii. În urma unor examene pe cît de discrete, pe atît de cordiale, comisii profesorale, cu orientare politică justă, certificau cunoştinţele în varii specialităţi ale diferiţilor tovarăşi cu munci de răspundere. Reciclarea nomenclaturii a căpătat dimensiunile unui veritabil miracol care i-a transfigurat pe vătafii Securităţii în subtili jurişti şi pe funcţionăraşii planificării în indulgenţi critici ai lui Milton Friedmann. Valoarea diplomelor false decurgea din caracterul lor oficial. Ca plastografie de stat, operaţia confirma încă o dată atotputernicia statului socialist. Negînd acel trecut, tranziţia înlocuieşte atotputernicia statului prin atotputernicia privatizării, manifestată infinit mai convingător în domeniul învăţămîntului universitar decît în cel al industriei, al silviculturii, ori al sistemului bancar. Puţine state prospere se pot compara cu sărmana noastră ţărişoară în materie de dotare cu universităţi private la mia de locuitori. Fenomenul pune în lumină

o serie de trăsături anevoie perceptibile ale tranziţiei. Sărăcia generală nu e chiar atît de generală, deoarece se găsesc