„Nu-mi mai spune «domnule Olareanu», spune-mi «conu’ Costache»! “Cred ca ma aflam intr-un tren de noapte care mergea spre Bistrita. In tren se mai aflau si alti scriitori bucuresteni si brasoveni invitati la „Saloanele Liviu Rebreanu“. Era pe la sfirsitul anilor ’80. Mergeam la Bistrita cu sentimentul ca acolo se intimpla un eveniment cultural imposibil in oricare alt oras din Romania perioadei ceausiste (si asa si era!). Pentru ca mergeam la Bistrita si pentru ca aveam in geanta un text (la care lucrasem din greu) despre „viziunea telescopata“ in proza lui Radu Petrescu, ma simteam usurat si mai liber ca niciodata. De citiva ani, Radu Petrescu era un mare prozator roman despre care trebuia sa vorbim la trecut. Ma obisnuisem cu acest trecut si acum discutam de la egal la egal, pe coridor, la o tigara, intr-un vagon de dormit, cu alti doi mari „tirgovisteni“: Costache Olareanu si Mircea Horia Simionescu. Cred ca era prima noastra discutie mai pe indelete. Noaptea abia incepuse si drumul era lung. In acea noapte Costache Olareanu a devenit pentru mine „conu’ Costache“. El mi-a cerut sa recurg la acest apelativ care era, fara doar si poate, o dovada de prietenie.

Il cunosteam pe Costache Olareanu de mai multi ani. Il intilnisem destul de des, cind veneam de la Brasov la Bucuresti, in libraria „Cartea Romaneasca“. Serviciul lui era peste drum, la Ministerul Invatamintului. Se plictisea probabil la birou si poposea la librarie pentru a-l provoca pe librarul Mircea Nedelciu la furibunde partide de… table. Rar am vazut jucatori de table mai pasionati! Apaream in librarie si, daca partida era in toi, Mircea ma invrednicea cu un salut de circumstanta. Conu’ Costache aproape ca nici nu se sinchisea de prezenta noului venit. Cei doi pareau prinsi intr-o competitie de-a dreptul sfidatoare – pentru lumea din jur – prin pasionalitatea ei. Aruncau cu patima zarurile,