Este un fapt notoriu că noi românii, mereu încălcaţi, cutropiţi şi năpăstuiţi, am replicat cu moderaţie când ne-a venit bine, opresorilor noştri. În trei secole, trei mai focoşi voievozi au dat iama printre vrăjmaşi, ceilalţi, paşnici "hospodari", au dat urmare bătrâneştii vorbe că nu-s vremile sub om, cel mai bine fiind să-ţi cultivi ograda, în termeni culţi, boicotând istoria.

Vlad Ţepeş, care a întors răul împotriva răului, urcând în ţeapă o întreagă oaste otomană, rămâne un caz izolat şi atât de controversat încât nu tocmai puţini istorici (şi romancieri!) se încearcă a demonstra că omul era un moralist, ultragiat în convingerile sale etice, un delicat ce nu se cunoştea. Despre blândeţea înnăscută a românului şi fenomenala lui capacitate de îndurare, despre ştiinţa uitării şi iertării la români s-a scris mult în trecut, cu ecouri până în zilele noastre. Calităţi somatice care, fireşte, înlăturau ideea că violenţa socială, cruzimea, sălbatice reflexe de reacţie s-ar putea cuibări în sufletul nostru, pângărindu-l.

În perioada prea-fericiţilor ani de dinaintea primului război mondial, crima sadică pe care o comisese fiul generalului Candiano-Popescu asupra unei mai vârstnice partenere, în perioada dintre cele două mondiale războaie, asasinarea de către Sile Constantinescu a propriilor părinţi, crimele lui Berilă sau uciderea, prin otrăvire, a Titei Cristescu au produs o mare vâlvă. Câte o crimă sentimentală răzbunând onoarea vreunui soţ înşelat era, destul de frecvent, achitată la Curtea de Juri. În presă, rubrica dedicată crimei şi delictelor purta denumirea de "fapte diverse", cu o treaptă numai deasupra celei intitulată "Fel de fel".

Cât priveşte viaţa de zi cu zi din cele patru decenii de comunism, cititorul va răsfoi zadarnic presa timpului spre a se edifica asupra impactului social al violenţei şi crimei. Cu excepţia cazului R