Starea societăţii se reflectă, în fond normal şi din păcate inevitabil, în starea teatrului. Iar sărăcia este probabil pericolul major. Spectrul mizeriei şi al sărăciei este detectabil şi în zona artistică. Spaima zilei de mâine naşte disperarea, instalează compromisul mic sau mare, pune în paranteză performanţa. În stagiunea trecută s-au făcut eforturi mari ca să nu se bage de seamă cât de tristă este realitatea. Şi eforturi se fac de mult. Ele au început să se vadă de o bună bucată de vreme, chiar dacă unii sau alţii ne-am făcut că nu vedem panta înclinată pe care alunecă teatrul românesc. Lipsa fondurilor, o anume imobilitate a instituţiilor creată şi de absenţa unor legi vitale, salariile mici ale actorilor şi personalului tehnic de scenă determină scăderea numărului evenimentelor teatrale, reducerea invitaţiilor la prestigioase festivaluri internaţionale, imposibilitatea de a fi conectat la ce se întâmplă în lume şi de a le raporta corect la cote valorice. Astfel, în cercul nostru strâmt şi provincial, apar tot felul de deformări în receptare, entuziasme periculoase, nume umflate cu pompa de consistenţa unor bloane de săpun în fapt. Cei mai mulţi sunt dezorientaţi. Atât profesional, cât şi social. Asta se vede pe scenă, dureros de tare.

Din câte se pare, stagiunea 2000-2001 nu are nici un motiv să se anunţe impresionantă. Mă tem că lucrurile semnificative se vor înscrie în zona excepţiilor şi nu vor avea forţa de a da direcţia unui fenomen. Mi-aş dori ca la anul pe timpul acesta să recunosc că m-am înşelat, că teatrul, măcar el, a păşit altfel într-un nou mileniu. Deocamdată însă, cele câteva premiere în care teatrele bucureştene au deschis stagiunea, nu fac eforturi să mă contrazică. De exemplu, spectacolul Cu capu' de nicovală, o adaptare după Fierarii dramaturgului sârb Milos Nicolic (o traducere de Veronica Lăzăreanu), spectacol în regia lui Hor