"Albinele uriaşe ale fanteziei au roit în jurul nostru ani întregi de-a rîndul. Cum vor intra ele însă în stupul realităţii? Asta le priveşte!" Aşa se termină Povestea lui Gösta Berling, saga celor doisprezece stranii cavaleri, prima carte a Selmei Lagerlöf, "la jeune institutrice, qui devoit être leur barde", după cum spunea André Bellessort, traducătorul unei ediţii franceze al cărei an nu l-am putut identifica. Sînt atîtea imagini seducătoare care se îmbulzesc în jurul acestei femei celebre, începînd chiar cu această alăturare tulburătoare între o tînără învăţătoare de ţară şi masculinitatea maiestuoasă a unui bard... imagini de neuitat, gesturi mai puternice decît orice studiu, aşa cum era cel descris de o altă femeie fascinantă, Marguerite Yourcenar: Selma, bătrînă, retrasă de ani întregi pe domeniul de la Morbacka, ridicînd voalul de pe chipul Gretei Garbo.
Anticarii cărora le-am cerut această carte, despre care ştiam, dar pe care am amînat mereu s-o citesc, aşa cum se amînă cărţile de vacanţă, plăcerile gratuite pentru care întotdeauna nu există timp pînă cînd o discuţie te face indiferent la orice alte obligaţii şi îţi induce o febrilitate aproape copilăroasă de a o căuta şi citi în sfîrşit, mi-au spus că n-am s-o găsesc uşor, că nu se cere. Ştiau cu toţii că Selma Lagerlöf a luat Premiul Nobel, chiar dacă asta s-a întîmplat acum aproape o sută de ani, şi mi-au oferit Nils. Poate n-ar fi stricat să recitesc şi Minunata călătorie..., chiar dacă n-ar fi fost de-a dreptul o recitire, pentru că e o carte pe care nu cred c-am terminat-o niciodată, din care citesc de ani de zile fragmente la întîmplare şi m-am obişnuit să cred că e o carte fără sfîrşit, o carte de nisip. Dar eu căutam Povestea lui Gösta Berling.
Am găsit-o la bibliotecă, la Biblioteca Facultăţii de Litere, care era încă în vacanţă acum două săptămîni, dar ce bibliotecar adevărat
