În studiile istorice sau lingvistice asupra "chestiunii aromâneşti", este aproape obligatorie prezenţa unor explicaţii preliminare asupra denumirilor populaţiei şi ale dialectului în discuţie. Aşa cum arăta Max Demeter Peyfuss în 1971, în Chestiunea aromânească (citez după traducerea românească, apărută la Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 11): "deşi literatura ştiinţifică generală, istorică, etnografică şi lingvistică despre aromâni este foarte bogată, nu s-a ajuns pînă astăzi la un consens asupra numelui acestui neam". în limbajul ştiinţific şi în cel oficial lucrurile sînt destul de clare: e preferat termenul aromân, care are, împreună cu derivaţii săi, avantajul lipsei de ambiguitate; continuă totuşi să se folosească şi compusul macedo-român, cu oarecare tradiţie, dar e în genere respins macedonean, care poate trimite la realităţi etnice, geografice sau lingvistice diferite (chiar cu implicaţiile politice nedorite). O prezentare detaliată a problemei se găseşte chiar la începutul studiului "O minoritate uitată: aromânii (macedoromânii)", cuprins în volumul prof. Gheorghe Caragiani, Studii aromâne (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999), unde sînt urmărite atît denumirile date aromânilor de către alţii - vlahi, ţinţari, cuţo-vlahi -, cît şi termenii de auto-definire: cel mai frecvent e armân, dar adesea vorbitorii se identifică prin denumiri formate de la zona sau localitatea de origine. în funcţie de tradiţia cercetării, în diferite limbi s-au impus reflexe ale unuia sau altuia din termenii citaţi. Varietatea termenilor de desemnare a grupului etnic se poate urmări foarte bine în primul volum al Dicţionarului aromân (macedo-vlah)/Diaro, A-D, al prof. Matilda Caragiu Marioţeanu (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997); la cuvîntul aromân, se oferă o întreagă serie de echivalente, cu citate care lămuresc uzul lor contextual: armânu (pop