Durata, spune Valéry, este distanţa dintre dorinţă şi împlinirea ei. Astăzi (adică, pe vremea lui) găsim că trenul rapid este prea lent. Dacă nu dăm peste o catastrofă în ziar, spunem că nu se mai întâmplă nimic (cf. 1068).

Într-adevăr. Unde mai pui şi avionul! "Opt ore până la New-York? Ce o să fac atâta timp? Am să mor de plictiseală". Iar o dată ajuns acolo, în aceeaşi zi în care fusesem acasă, lumea se micşorase enorm. Cu cât mai densă era viaţa când oamenii nu ieşeau decât rar din sat! Pentru eşelniţeni, un drum de treizeci de kilometri, la rugă, până la Mehadia era un eveniment. Tot ce se petrecea prin vecini - certuri, intrigi, mici accidente ("I-a luat uliul o găină!) - le inflama imaginaţia. "Ştiriceau" în dreapta şi în stânga ca să afle noutăţi. Bârfeau. Îşi închipuiau. Astăzi, se instalează la telejurnal şi urmăresc conflictul dintre India şi Pakistan. Intensitatea vieţii a scăzut, universul s-a rarefiat, imaginaţia a sărăcit, simţim nevoia să ne drogăm cu imagini, gata interpretate, provenite din cele patru zări. În consecinţă, "răgazul interior, care e cu totul altceva decât răstimpul cronometric, se pierde. Pierdem acea pace esenţială a profunzimii fiinţei, acea nepreţuită absenţă în decursul căreia elementele cele mai delicate ale vieţii se împrospătează şi se reconfortează, în decursul căreia fiinţa se spală oarecum de trecut şi de viitor, de conştiinţa actuală, de obligaţiile suspendate şi de aşteptările înfrigurate".

Nu ştiu dacă nu-i, în bună măsură, o iluzie a lui Valéry. În orice condiţii, oamenii îşi iau viaţa la fel de în serios şi, ca atare, ea nu le dă răgaz. Deci, pacea adâncurilor nu creşte şi nu scade. Ea depinde de firea individului. Când cunoşti liniştea locurilor dimprejur, îţi spui că nici nu se putea ca Montaigne să nu se izoleze, meditativ, în turnul lui. În realitate, cu toată preferinţa pentru meditaţia solitară