Sînt persoane care au ajuns personalităţi politice cu ajutorul partidului în care au intrat. Oameni care stau în Parlament de mai bine de zece ani, unii - o adevărată eternitate politică! -, iar alţii măcar de o legislatură. Cînd le rosteşti numele, te şi gîndeşti la partidul din care fac parte. Să le zicem stîlpi de partid. Sînt şi persoane care au devenit parlamentari fiindcă au nimerit un loc bun pe liste, dar care politic n-au ieşit din anonimat. Pentru aceştia din urmă singura metodă de identificare e să iei la rînd listele de partid pînă le descoperi numele. I-am putea numi produse parlamentare de partid. Reprezentanţi ai ambelor categorii există în toate partidele care s-au văzut în Parlament după alegerile din '96.
De cîtăva vreme în toate partidele se alcătuiesc liste de candidaţi pentru alegeri, operaţiune grea de suspans şi de urmări neprevăzute. De la distanţă, ea pare comică şi comparaţia cu Scrisoarea pierdută e aproape inevitabilă. Lupte istovitoare între filiale şi centru, candidaţi plimbaţi de la un judeţ la altul pînă li se găseşte un loc mai de Doamne ajută, plus zeci de kilometri de sfori trase pentru fiecare candidat în parte. Asta în afară de zvonurile plasate în presă, la momentul potrivit, împotriva vreunui concurent incomod.
Listele sînt gata sau aproape la toate partidele cu pretenţii. Din ele lipsesc nume de actuali parlamentari. Unele sonore, altele scoase parcă din cartea de telefon, fără număr şi adresă. Deţinătorii acestor nume lipsă au avut însă timp să îşi descopere sau să îşi dibuie vocaţia de parlamentari. Unii ţinînd discursuri, majoritatea exersîndu-se între da, nu şi mă abţin.
Şi unii şi alţii au sau aveau pînă de curînd numitorul comun al fidelităţii faţă de partidul lor. Ceea ce e totuşi un merit, la unii poate singurul, şi în cantităţi mici, după bugetul lor de popularitate politică.
Vocaţia d
