Memento

Cel mai greu e momentul cînd eşti silit să accepţi că existenţa unui om a devenit o viaţă. În cazul unui scriitor, o biobibliografie în care doar secţiunea de referinţe critice rămîne deschisă. Cronicarul a trecut prin destule asemenea momente, dar supratitlul in memoriam şi închiderea în paranteze a două date sub numele unor colegi, ale unor, pînă mai ieri, convivi, i se pare cea mai cumplită datorie a meseriei de gazetar. Să pui în pagină necroloage, evocări, omagii despre cineva care a fost o prezenţă concretă în viaţa ta şi în viaţa literară, să îngrijeşti coloanele, chenarele negre, pozele - ca pe un mormînt, cu iluzia că faci ceva bine pentru cel dus, aşa cum văduvele gătesc bunătăţi la parastase, fiindcă aşa se cuvine şi fiindcă asta le împiedică să se gîndească la lucrul acela definitiv... Ne aflăm sub şocul veştii despre domnul Costache Olăreanu - o minunăţie de om, pe care nu-l puteai (ah, aceste verbe brusc la trecut) decît iubi pentru ce şi cum scria. Încă un moment insuportabil, cînd unei biobibliografii i se pune punct. u Dar datoria Cronicarului e să scrie aici despre reviste şi întîmplarea face ca VATRA nr. 5 să fie dedicată tot unui scriitor cu a cărui dispariţie nu ne putem obişnui nici la aproape un an după accidentul fatal: Radu G. Ţeposu. Al. Cistelecan mărturiseşte cît de greu i-a fost să facă acest număr, motivele pentru care unii colaboratori, care iniţial voiseră să scrie, n-au putut-o face, dar şi convingerea că menţinem un om printre noi atîta timp cît vorbim despre el: "Cert e că mulţi ne-au sunat ca să ne spună că nu pot scrie despre Radu. Nu pot scrie, adică, aşa cum ar trebui. Nu pot vorbi despre cineva drag fără să li se pară că fac un gest convenţional, fără să aibă senzaţia că fiinţa lui Ţeposu rămîne înafara discursului sau că acesta o diminuează şi mortifică. Probabil că mulţi au simţit că abia scriind le