Nefiind specialist în problemele religiei şi nici măcar un credincios, fără a căuta, dar şi fără a ocoli tomurile tratând atât chestiuni teologice, dar şi pe cele referitoare la administrarea bisericii şi a credibilităţii ei în societate, descopăr cu oarecare surpriză cartea Oamenii, Biserica, Ţara. Creştinismul ca provocare socială a cardinalului Christoph von Schönborn, primat al Austriei. Dacă voi fi avut până acum prejudecăţi în ceea ce priveşte perceperea fenomenului religios, sigur este că o parte dintre ele s-au mai risipit datorită întâlnirii cu această carte. Una dintre suspiciunile mele vizează "intoleranţa blândă", dar obstinată, cu care orice prelat încearcă, în percepţia mea, să-şi impună convingerile confesionale. Tonul lui von Schönborn, deşi nu se poate desprinde, desigur, de anumite inflexiuni şi ecouri de amvon, este însă unul cât se poate de firesc şi de sincer apropiat cititorului de orice confesiune şi chiar fără. Autorul nu se arată nici măcar tolerant (toleranţa, după cum observa Henri Wald, reprezintă - cel puţin în raport cu vreo oarecare minoritate - expresia încă a condescendenţei); încearcă în schimb să înţeleagă lumea în nemărginita ei complexitate şi să fundamenteze o anume idee rafinată, totodată practică şi flexibilă despre alteritate, sub numeroasele chipuri pe care omul le întâlneşte de-a lungul unei vieţi.

O asemenea atitudine reprezintă - se simte cu fiecare rând - fructul unei minţi şi al unui temperament îndelung cultivate. Trimiterile lui von Schönborn sunt de altfel dintre cele mai variate, de la scrierile de relevanţă teologică şi filosofică şi până la autorii de psihologie abisală, de pedagogie, filosofie a ştiinţei, politică, economie, sociologie, istorie veche şi contemporană, teozofie, artă avangardistă ş.a.m.d., continuând cu actele emise de organisme internaţionale precum Uniunea Europeană şi O.N.U., cu ches