Începuturile literare ale lui Traian Ştef (născut în 1954), ca şi ale altor optzecişti, n-au fost deloc lesnicioase. Dascăl la ţară, la activ cu o carte de versuri respinsă, neputînd accede la oraş "din motive de dosar", încurajat exclusiv de Constantin Noica ce-i propune a se "antrena" singur, îi rămînea doar aşteptarea livresc constelată: "Ce era mai potrivit decît modelul odiseic? Ulise a trecut prin multe încercări, timp de douăzeci de ani, pînă să ajungă în Itaca. El nu a avut nici o singură dată sentimentul rătăcirii pentru că ştia că va ajunge. Întoarcerea lui era o formă de cunoaştere şi de încercare a virtuţilor umane. Ulise nu a tentat limita umană, ci a experimentat însuşirile pe care lumea greacă voia să le reproducă. în acest sens cele două epopei homerice, Iliada şi Odiseea, sînt cărţi de morală". Aşadar magnificul model reprezenta o "încredinţare", şi, implicit, " formă de rezistenţă chibzuită". I se consacră o carte de eseuri, degajată de "trimiterile bibliografice riguroase", cu aspect de "jurnal" şi cu rol de "terapie". Siguranţa de sine a tînărului cutează a se reflecta în ilustrul personaj, invocat ca un fel de garant al propriei deveniri ("Odiseu este dintre aceia care-şi fundamentează existenţa pe un gînd, singurul care nu suportă metamorfoza"), însă şi ca un fel de răsfăţ acustic, semn de superbie, nu o dată caracteristic generaţiei: "folosind numele Odiseu din simplul motiv că mi-a plăcut mai mult şi cum sună". Urmează un portret al eroului homeric, remarcabil prin realismul amestecului de virtuţi şi slăbiciuni puse în slujba virtuţilor, în chip oarecum machiavelic, în vederea atingerii unui ţel, care poate fi interpretat şi ca un autoportret lucid al unui june intelectual "pus pe fapte mari": "Echilibrat pentru că se cunoaşte şi-i cunoaşte şi pe ceilalţi, putînd să distingă posibilul de imposibil, versatil pentru că poate să împletească