Mediocraţia ar fi să însemne puterea mass-media, ba, aş zice, atotputernicia mass-media, căci, în zilele noastre, presa scrisă, vorbită şi cine-vorbită depăşeşte ca forţă de influenţare, insinuare, persuadare şi disuadare socială guvernul, parlamentul, justiţia, armata, poliţia, şcoala, partidele politice, biserica, sindicatele, grevele, manifestaţiile şi cîte s-or mai intitula sau auto-intitula puteri. Mass-media (ştiu că sintagma e la plural, dar o voi folosi ca un substantiv, adaptat limbii române, la singular) impune legi şi miniştri, vedete politice, artistice, sportive, dispune anchete şi dezvăluiri, demite miniştri şi preşedinţi de stat, ne învaţă cum să ne îmbrăcăm, să mîncăm, să ne îngrijim trupul şi sufletul, să facem copii în dormitor sau in vitro, să vedem teatru, cinema, expoziţii, să trăim, să murim şi chiar să descoperim ce se întîmplă după ce murim. Mass-media a reuşit să strîngă fonduri pentru sinistraţi, să determine ajutorarea handicapaţilor, să stimuleze sau, dimpotrivă, să veştejească mineriade

(aici am în vedere pluralul şi, fireşte, diversitatea posturilor de transmisie şi a ziarelor), să mobilizeze protestul mulţimii împotriva găinarilor de la Caritas, SAFI şi FNI, împotriva birocraţiei nocive şi mito-maniei forurilor olimpice internaţionale etc. N-a reuşit însă, ca în ţările cu democraţie stabilă, să provoace demisii politice, tocmai fiindcă toate celelalte puteri sînt slabe, concesive, complicitare şi o duc prost cu democraţia, ceea ce scade, şi nu creşte, puterea legii. N-a reuşit, între altele, şi fiindcă se lasă prea uşor sedusă de senzaţionalul pur, gratuit sau de ataşamentul impur, ne-gratuit faţă de unele partide politice, fiindcă reciclează limba de lemn, se exprimă adesea într-un limbaj insipid, trivial sau kitsch, împănat cu clişee, care circulă, ca viruşii, de la un post de televiziune la altul, de la o gazetă la alta. D