Unul dintre paradoxurile tranziţiei: pe măsură ce scade producţia de energie electrică, de grîu, de hidrocarburi, de lapte şi chiar de varză ia avînt producţia de analişti. Fie inutil, fie subversiv sub dictatura stalinistă, analistul tranziţiei este o persoană care îşi arogă ea însăşi, în mod public, acest status, ori acest har, ori pur şi simplu acest rol. Nu toţi cei consacraţi ca analişti se prevalează de competenţe care le lipsesc. Cei mai aproximativ dotaţi pentru o atare îndeletnicire sînt totodată, după datină, şi cei mai tranşanţi susţinători ai soluţiilor pe care le avansează. Mai cu seamă din rîndurile acestora vin glasurile care, moblizîndu-ne împotriva greutăţilor tranziţiei, ne cheamă să construim capitalismul. Chemarea nu este numai insistentă, ci şi persuasivă. Într-adevăr, de vreme ce România a construit socialismul, deşi era sortit falimentului, de ce nu ar construi şi capitalismul, aducător de prosperitate? Ideea că societăţile capitaliste pot fi construite este demonstrată de faptul evident al existenţei lor. Iar tot ce există a fost construit. Aşa cum spune Biblia, chiar şi Dumnezeu a construit lumea, după care, aşa cum ni se explica la învăţămîntul ideologic, oamenii au construit mai întîi comuna primitivă, după aceea sclavagismul, apoi feudalismul, căruia i-a urmat capitalismul. Tuturor acestora le-a pus capac socialismul, a cărui poticneală fatală ne-a precipitat în tranziţie. Care tranziţie, ne lămuresc analiştii cu pricina, nu este decît trecerea de la deconstruirea socialismului la reconstruirea capitalismului şi implicit trecerea de la capitalismul tradiţional la capitalismul tranziţional. Tot construind socialismul, adulţii patriei au dobîndit o experienţă de care reconstrucţia capitalismului poate foarte bine profita. Ei ştiu cum se alcătuieşte un plan, chiar dacă nu cincinal, şi cum se întocmesc

rapoartele despre depăşirea