Amintirile mele despre liceu nu sînt deloc roz şi edulcorate. M-am născut (ca evreu) într-un tîrg (Frumuşica) de lîngă Botoşani. Şcoala primară am absolvit-o în comuna natală. Tocmai cînd trebuia să mă înscriu la liceu (1941) au fost declanşate aspre legiuiri rasiale. Am fost evacuat forţat - cu familia - din Frumuşica spre Botoşani, în coloană de căruţe cu jandarmi cu arma la umăr şi baioneta scoasă, abandonîndu-ne locuinţele (casa a fost distrusă în timpul războiului, în iulie-august 1944). Într-un fel se brodise bine. Oricum, ca să devin licean trebuia să mă duc la Botoşani, părinţii fiind nevoiţi să-mi caute o gazdă. Aşa, cu "ajutorul" autorităţilor, ajunsesem în oraşul cu licee. Dar legiuirile rasiale, de care am amintit, se îngrijiseră pentru toate. Ca evreu mi se interzicea dreptul de a mă înscrie la un liceu de stat. Se îngăduia, în schimb, organizarea de licee pentru copii de evrei fără drept de a elibera diplomă. La un astfel de liceu improvizat mi-am început "cariera" de licean. În clasa întîi liceul nostru a funcţionat în clădirea unui azil de bătrîni şi în memorie mi-au rămas încrustate figurile dărîmate ale acelor bătrîni neputincioşi şi mirosul de leşie din zilele cînd li se spăla aşternutul. Numai atmosferă de liceu nu era acolo. Din clasa a doua liceul nostru s-a mutat într-un patrulater de sinagogi dintr-un cartier de lîngă piaţă, clasei mele repartizîndu-i-se camera pentru femei a uneia dintre sinagogi. Nu aveam bănci, ca la şcoală, ci fiecăruia dintre noi i se alocase un loc pe băncile înşirate de-a lungul pereţilor. Aşa am dus-o pînă în toamna lui 1944, cînd am căpătat dreptul să dau examenul de capacitate la liceul de stat. Profesorii din primele patru clase erau, cei mai mulţi, intelectuali care, de nevoie, se apucaseră de profesorat, puţini dintre ei dovedind vocaţie pentru această îndeletnicire. Şi am uitat să precizez că pentru a frec