Strania veste sosită de la Budapesta - mie aşa mi se pare, stranie, chit că altora, mulţi, nu... - prin care Consiliul municipal, în frunte cu primarul, a respins moţiunea prezentată de Partidul Dreptăţii şi Vieţii, dar şi al extremei drepte, prin care se cerea ca să i se retragă lui Stalin titlul de cetăţean de onoare al oraşului, acordat în 1947, îmi aduce brusc în faţa ochilor pe unul din cele mai aiuritoare personaje din viaţa mea de ziarist pe care dracu' ştie de ce nu l-am ficţionat în nuvelele mele. Poate fiindcă Mazilu îl imortalizase într-o schiţă, repede celebră, ca "Tovarăşul fă-în-aşa-fel-încît"... Acesta venise intempestiv peste capul nostru, în 1956, după raportul secret al lui Hruşciov, despre care nu aveam voie să discutăm nimic fiindcă nu fusese tipărit şi deci nu exista. Era un tip mărunţel, spălăcit, nesigur în toate, chiar în timiditatea sa provenită din faptul că înainte de a fi numit redactor şef peste noi, "cei mai harnici şi talentaţi reporteri" ai epocii (dar şi cam anticonformişti), el lucrase în redacţia unui ziar militar. Această paraşutare şi aterizare printre civili îi crea o stare de confuzie sentimentală şi lingvistică sintetizată în expresia maziliană de mai sus; într-adevăr, în orice împrejurare concretă şi presantă pe care mintea lui nu o putea birui, expresia imediată era: "trebuie să faci/facem în aşa fel încît"... după care urma o lungă pauză. Mazilu îl observase exact: "El n-avea idei, ci începuturi de frază"... Dar cum fiecare dintre noi, muritorii, are şansa lui în a lăsa o dîră prin neantul care ni se propune, şi omul acesta a găsit - cu bună ştiinţă sau nu, n-are importanţă... - un culoar pentru a decola şi a zbura, cîteva zile bune, peste sprîncenele noastre ridicate cu uimire, ca în cele din urmă să fac un buf răsunător la sol. Într-o bună zi, cînd nu mai ştiu ce meci al secolului se disputa pe "23 august", şeful no