convorbire cu prof.

Florin IONIŢĂ, liceul "Iulia Hasdeu" O formulare amuzantă ne recomandă "să numim pisica-pisică", aşa cum alta, mai serioasă, ne invită să spunem lucrurilor pe nume, privindu-le în lumina adevărului. Căutarea sinonimelor nu-i totdeauna o ocupaţie deplin inocentă. A numi, bunăoară, cadrele didactice "apostoli", ar fi măgulitor, dacă asta n-ar însemna, implicit, şi îndemnarea lor spre apostolat, spre asumarea voluntară a unei misiuni dificile, îndeplinite cu abnegaţie, ceea ce nu li se pretinde acum altor categorii profesionale. A le spune "dascăli" nu garantează că preţuim oamenii şcolii mai mult, pornind de la sensul vechi al cuvîntului, acela de savanţi, învăţaţi, îndrumători. Poate, fără s-o recunoaştem direct, căutăm nişte inşi capabili să dăscălească tînăra generaţie, adică s-o ţină în frîu în chip tradiţional şi liniştitor. N-ar fi mai bine să-i spunem profesorului de liceu profesor şi să căutăm a afla ce reprezintă astăzi această meserie, cu toate ale sale?

Efecte (deloc) secundare ale unor campanii Stimate domnule Florin Ioniţă, în ce măsură mai este astăzi profesorul de liceu un model pentru societate? Ar mai fi acest model cu adevărat necesar? Profesori model, de felul celor din perioada interbelică, dintre care unii au mai supravieţuit pe ici pe colo, pînă pe la finele anilor '60, n-au cum să mai fie astăzi. Motivele sînt numeroase: informaţia e mai variată, modelele pot fi culese dintr-o mulţime de locuri şi, cred eu, n-ar mai fi necesar un astfel de model acum. Desigur, cîteodată putem avea nostalgia lui, dar asta nu schimbă lucrurile. În perioada de care vorbiţi, profesorul de liceu era totuşi cineva. Nu cumva unul din motivele care au dus la erodarea prestigiului cadrelor didactice a fost tocmai campania de culturalizare rapidă, alfabetizarea? (Vezi paginile din Risipitorii lui Marin Preda) Cînd am intrat eu în meser