Metafore anatomice Un suflet pentru Europa. "Vast program", ar fi spus Părintele Andrei Scrima, avînd perfectă dreptate. Cu îngăduinţa cititorilor, m-aş opri în acest eseu asupra principalelor cauze din pricina cărora cred că nu putem saluta - încă - manifestarea dinamică şi plauzibilă a unui adevărat "suflet european". După cum ştim, istoria culturală a Europei este presărată cu metafore anatomice. Acest fapt retoric marchează, după mine, permanenţa unor nostalgii organiciste, dar şi influenţa efectivă a Noului Testament, în paginile căruia Biserica - societate umană potenţial perfectă, - este descrisă ca Trup al lui Hristos. Nu voi face acum nici măcar schiţa acestei istorii imaginare, de-a lungul căreia vocabularul baroc - să ne gîndim la Augustin - se îmbină cu simbolismul ierarhic al diferitelor organe. Am făcut o simplă aluzie la respectiva tradiţie anatomică, doar pentru a pune în perspectivă metafora de care ne ocupăm aici: sufletul Europei. Simplul fapt că descriem energia societăţilor noastre ca pe un "suflet" dovedeşte că vechile dezbateri teologice, din care s-a plămădit conştiinţa europeană - sînt substanţial actuale, dincolo de formalismul lor în aparenţă desuet. La o privire atentă, această căutare a unui "suflet" european presupune cîteva premise critice: 1. În primul rînd, ni se pare că Europa are deja un "corp", dar că acestui corp îi lipseşte o dinamică psihologică şi o sursă "însufleţitoare" de consens civil. 2. În al doilea rînd, avem sentimentul că dificultăţile construcţiei europene sînt cauzate de absenţa unui ideal capabil să completeze politicile comunitare prin asocierea unor naţiuni echilibrate. 3. În sfîrşit, resimţim exigenţa de a "umaniza" raporturile dintre organismele europene şi actualii sau viitorii cetăţeni ai Uniunii. Aceste trei presupuneri - deosebit de serioase - ne arată că voinţa entelehială a unui "suflet european" nu