"Am ajuns de rasul lumii, sa vina orice echipa sa ne bata acasa. In loc sa defilam in aceasta serie, am ajuns ciuca batailor", spunea cineva aflat la tribuna oficiala, in timpul meciului. Nu a trecut mult timp si acelasi personaj, dupa marcarea golului de catre oaspeti, exclama: "Daca o tinem in ritmul asta, nu mai putem spera nici macar in minuni!" Si adevar a grait. Numai fotbal nu a jucat Poli sambata, in fata unui adversar care nu s-a multumit decat sa se apere grupat, mizand totul pe cartea contraatacului. Am avut parte de un fotbal urat, lipsit de nerv, cum de mult nu mi-a fost dat sa vad. Si nu a fost doar opinia mea, ci a tuturor colegilor mei, a tehnicienilor, a intregului stadion. Am ramas, totusi, dupa aproape doua ore de asa-zis fotbal, cu o amintire pe care n-o voi da uitarii. Cu acel moment dinaintea inceperii partidei, cand, toata suflarea de pe "Emil Alexandrescu" s-a ridicat in picioare si s-a inchinat parca in fata lui Catalin Haldan, fostul jucator dinamovist, care, la numai 24 de ani, a fost rapus de nu se stie ce boala, pe terenul de joc. A fost primul si ultimul moment ce merita remarcat din Copou. Unul in care, indiferent de "coloratura" sportiva, fani ai Stelei, ai lui Dinamo, ai Rapidului, Craiovei sau ai celorlalte grupari din tara, si-au dat mainile si au plecat capetele timp de un minut, din ochii catorva dintre ei prelingandu-se chiar lacrimi. Un gest cat se poate de sportiv al conducerii clubului iesean, la care, sincer, nu ma asteptam. Pe tot timpul intalnirii, patru coroane de flori au stat langa galeria "Gruppo Apparte 13", pe un banner fiind scris, cu majuscule, "Haldan, vei ramane mereu in inimile noastre". Trecand peste aceste emotii, am asteptat sa vedem fotbal 90 de minute, dar n-a fost sa fie. Treceau minutele si odata cu ele si sperantele intr-un rezultat favorabil. Se pare, insa, ca acel minut de reculegere nu a fost des