In toiul „revolutiei“ de la Belgrad, pe postul de televiziune TV5 aparuse un tinar analist francez, absolvent de stiinte politice si specialist in problemele Balcanilor, care sugerase – in momente cind la Belgrad se parea ca numai zanganitul armelor se mai poate face auzit pe strazi – ca Milosevici are inca posibilitatea sa adopte o cale de compromis, ca negocierea este inca de luat in calcul. Comentariul lui parea atit de lipsit de legatura cu realitatea din capitala Iugoslaviei, incit nu puteai decit sa ridici din umeri si sa remarci condescendent: „occidentalii nu pricep inca nimic din ce se intimpla in Balcani, acolo se reia filmul celor petrecute la noi in decembrie 1989 iar ei nu sint capabili nici macar sa-si dea seama de acest lucru, daramite sa-l inteleaga; noi am mai trait o data totul, noi putem sa vedem mai clar“. Doua zile mai tirziu, Milosevici – rivnit de Tribunalul International de la Haga – aparea la televizor jucind rolul bunicutei preocupate si anuntind lumea intreaga ca planurile lui de viitor il cuprind in exclusivitate pe nepotul lui, caruia doreste sa i se dedice. Iar Kostunita era confirmat ca nou presedinte al Iugoslaviei, fara sa fi avut nevoie sa-l impuste pe Milosevici.

Saptamina trecuta toata lumea a urmarit cu sufletul la gura ce se petrece in Iugoslavia si cum se trezeste in sfirsit poporul sirb impotriva dictaturii personale a lui Milosevici. Presa occidentala, dar mai ales cea romaneasca, s-au repezit sa titreze cu litere de-o schioapa ca la Belgrad se reediteaza evenimentele din decembrie 1989. Ce-i drept, imaginile conduceau spre ideea unui scenariu familiar: demonstratii soldate cu represiuni violente, strazi inundate de lume exasperata si indirjita, „armata e cu noi“, (desi aproximativ 20% din efective ramasesera inca fidele lui Milosevici) solidarizarea presei – ziare, posturi de televiziune private si mai apoi „elib