(episod la antipod, din ciclul "Dracula loveşte din nou")
Nu mă pricep la sport şi nu-mi dau seama cât de mare e performanţa românilor la recent încheiata Olimpiadă. Tind să cred, văzând numărul medaliilor, că e un lucru foarte bun. Iar dacă mă gândesc la sărăcia lucie din ţară, cred că performanţa e de-a dreptul excepţională. în urma noastră s-au situat ţări nu doar cu o tradiţie sportivă mai îndelungată, dar şi mult mai bogate. E şi asta o compresă pe moralul terfelit al naţiei!
Dar Sydney-ul a fost şi prilejul developării aberantului comportament anti-regulament al românilor. Atât Cristian Tudor Popescu, în "Adevărul", cât şi Traian Ungureanu, la "BBC", au spus propoziţii definitive în acest sens. Şi e bine că lucrurile
s-au petrecut pe un fond de triumf românesc, şi nu de înfrângere pe toate flancurile, cum ni s-a mai întâmplat. încă n-am învăţat că Occidentul, dacă respectă ceva, respectă regulile şi respectă performanţa: sunt chiar esenţa funcţionării acelei părţi de lume la care ne uităm din ce în ce mai chiorâş. Dar, obişnuiţi cum suntem să judecăm numai în termeni de "iubire" şi "ură", de "alb" şi "negru", ne scapă inevitabil nuanţele, jumătăţile de pas care, adeseori, decid totul.
Cazul gimnastei Răducan s-a dovedit, cu tot patetismul său explicabil, un prost exemplu de solidarizare. Şi asta pentru că accentul a căzut pe sentiment şi nu pe raţiune. De la primul-ministru la ultimul comentator sportiv, toată lumea vorbea de "sufletul rănit al Andreei", de "inima zdrobită" a marii campione. Aşa este. însă a transforma incidentul de la olimpiadă într-un prilej de manifestare a naţionalismului fără perdea, a da frâu liber clasicei, bolnăvicioasei tendinţe de-a ne victimiza e nu doar inutil, ci şi ruşinos. Lasă că jurnaliştii aflaţi în Australia au mai pus de la ei, pentru a învârtoşa pasta groasă şi respingătoare a auto-com
