Pentru cei familiarizaţi cu mişcarea ideilor privind relaţiile românităţii cu civilizaţia occidentală, tema integrării în Europa este una familiară pentru că ea agită conştiinţele oamenilor de cultură de aproape două secole, polarizîndu-i, cum numai la noi se poate întîmpla (de aceea, am impresia că aşa-zisul "consens" referitor la necesitatea şi probabilitatea integrării politice şi militare - de aceea economică încă nu poate fi vorba - e doar coaja sub care se ascunde un miez destul de amar). Unii au spus NU şi au găsit argumente, după vremuri, după port, în tot felul de elemente ale "specificului naţional", începînd cu venerabilul boier Costache Conachi (cu al cărui nume Mircea Iorgulescu numea un "complex"), în secolul XIX şi continuînd, departe de a încheia, cu protagoniştii de azi ai retoricii lui NU. Motivaţii? Cultură mică, fixată într-o limbă de circulaţie restrînsă, complexul provinciei (cîtă dreptate are, aici, Adrian Marino!), întîrzieri cauzate de istorie (cînd s-a înfiinţat, la noi, prima universitate, de pildă, şi cînd s-a întîmplat asta în Franţa?), situarea pe harta continentului, cu vecinătăţile ştiute ("o insulă de latinitate într-o mare slavă"), adversitatea (cu aceeaşi obsedantă trimitere istorică: secolul IV) dintre ortodoxie şi catolicism, felul "balcanic" de a percepe lumea şi poziţia individului acolo, mentalităţile mereu în "defazaj" cu cele "standard", lenea, şmechereala, cîte şi mai cîte... Alţii au spus DA şi, la rîndul lor, au găsit argumente, mai cu seamă prin ceea ce s-a numit "protocronism"; cei veseli sînt, aproape în totalitate, contemporani cu noi şi încercau să lămurească lumea întreagă, prin anii '80, că modelul piramidelor egiptene trebuie căutat pe lîngă Tîrgovişte, că religiile din vechime au purces din cutare peşteră din Munţii Carpaţi, că Eminescu îi anticipă pe Einstein şi Heisenberg iarăşi, cîte şi mai cîte... (o sin