"Ce reprezintă ei: senilitatea, mediocritatea cea mai filistină, cea mai ticăloasă incapacitate, o egalitate plină de invidii, egalitate fără simţul propriei demnităţi, egalitate aşa cum o concepe un lacheu sau cum o concepea francezul din anul nouăzeci şi trei...." (F. M. Dostoievski, Demonii ).
în cunoştinţă de cauză, Ivan Şatov vorbeşte despre socialişti, nucleul "progresiv" din generaţia părinţilor lui Lenin (Demonii e scris în 1871-1872, Vladimir Ilici se născuse în 1870), de la maleficul Verhovenski la naivul, dar atît de onestul Andrei Semionovici Lebeziatnikov din Crimă şi pedeapsă. Iar francezul de la 1793 era cel care-şi ghilotinase regele, cel care, un an mai tîrziu, la 9 termidor (27 iulie 1794), îl condamna şi pe călău.
Din nefericire, romanul lui Dostoievski a încetat de la o vreme să mai fie simplă ficţiune. Crimele tovarăşilor lui Stavroghin nu sînt altceva decît o înfiorătoare profeţie a iacobinismului bolşevic; după 1917, după Stalin, procesele de la Moscova, "cultul personalităţii"şi toată trena lor de grozăvii, el e deja istorie.
Exact istoria celor două revoluţii, din 1789 şi 1917, face obiectul de cercetare a unui mare specialist, din păcate dispărut în 1997 - François Furet. Cea mai recentă carte a sa tradusă în româneşte, Revoluţia în dezbatere, e în realitate o culegere de articole publicate în prestigioasa revistă Le Débat, care, de altfel, tocmai a împlinit 20 de ani. Cuvîntul înainte, intitulat Inteligenţa politicului, a văzut lumina tiparului chiar în primul număr al publicaţiei, în mai 1980, iar capitolul cel mai interesant din punctul meu de vedere, 1789-1917: Dus-întors, a apărut, fapt semnificativ, în noiembrie-decembrie 1989.
Nu se poate vorbi despre o lucrare a lui François Furet fără să vorbeşti întîi despre el însuşi, o personalitate remarcabilă a lumii ştiinţelor istorice din Franţa şi de aiurea,
