Pe Diana Manole o cunosc de mult. De cînd paşii ni se intersectau pe holurile Universităţii din Bucureşti. Am reîntîlnit-o mai apoi ca studentă la secţia regie-teatru a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Capitală. I-am văzut două examene şi cîteva reuşite filme-documentare realizate pentru Televiziunea română. I-am mai descoperit şi o altă dimensiune, aceea de poetă, lucidă, tranşantă, uşor cinică. Nu ştiu de ce am amînat aproape un an întîlnirea cu Diana Manole într-o nouă postură: aceea de dramaturg. Întîrzierea nu poate fi decît regretabilă în ceea ce mă priveşte. Volumul ei de teatru, care conţine o singură piesă ce îi dă şi titlul - Copilul care nu voia să se nască - publicat de Editura Cartea Românească în urma unui concurs naţional menit să marcheze debuturi dramaturgice (şi bănuiesc că nu numai) este cu adevărat promiţător. Nu ştiu, din păcate, dacă s-a bucurat de primirea călduroasă pe care o merită. Pare că trăieşte într-o "solitudine esenţială" - cum o numeşte Marguerite Duras, aceea a scrisului, o vocaţie pe care şi-o asumă cu modestie şi discreţie.

Piesa Dianei Manole este o parabolă fin dezvoltată, scrisă cu un condei matur, cu replică, o parabolă care se construieşte armonios, fără ostentaţie, într-un limbaj teatral ce nu se cramponează, prin subiect, de nici-un fel de frontiere. Subiectul este naşterea, un moment unic, sublim ş.a.m.d. Atunci cînd îl amplasezi într-o maternitate autohtonă, el îşi pierde ceva din teoretizarea idilică şi capătă o concreteţe palpabil de crudă, de traumatizantă. Clişeele mentale ale societăţii se regăsesc şi aici unde individualitatea şi personalitatea sînt izgonite. Totul este uniformizat. Gestantele, mamele şi pruncii lor înregimentaţi devin categorii, obiecte, etichetate într-un fel sau altul: lăptărese, mulgătoare, născătoare sau bebeluşi, prematuri, avortaţi. Acestea sînt persona