I. O spun din nou, acestă zi are forma nocturnă,

Grădina cheamă veşnică din urnă.

Ceva din umbra cu romane

Mişcă spre cel care a fost.

Taina labirintului mă supune.

Izvorul îşi mai are neînţelesul rost

Ca scrierea din rune,

Acolo pe unde la căderea luminii în cupe

Total alcătuirea corpului se rupe

Şi mă desface

în sorbituri din acea băutură

Prin care aştri se îmbată.

Iubita a trecut pe altă cale,

Către nemuritori se curmă.

Umblă peste mine strălucirile fetale

Din cel de pe urmă.

II. Dacă ai văzut ceea ce numai năluca ştie,

Omule, aruncă-te la pămînt.

Tîrăşte-ţi genunchii peste crupa sa.

Tu care eşti lapislazuli,

Solz de coral, membrană

De înlăuntru, blînd răzvrăteşte-te

Şi cu mîini de copil netezind vremea,

Aminteşte-ţi de alte vieţi

Din primordiala groază fericită.

Ai în carne mereu un războinic

Prin focul căruia te dărui

Cu bătălie valurilor

înspre ocean cîştigate.

Pe carul de luptă te-a lovit triumful

Şi lîngă tatăl celest

Bate acum pieptul tău

De o mie de ori găurit de sunete

Ieşind din trompete, aceleaşi, în flăcări.

III. Cînd toate s-au încheiat, chiar trupul rege,

Şi ceea ce rămîne, gisant se înţelege,

Mormînt pe care vîntul suflă în scări,

De nevăzut ale anticilor mirări,

Atunci mă vede matricea dintîi,

Mă strîng în ea cu Dumnezeu ca fetus.

Plantele-mi ling rana din călcîi,

Iar luna străbătînd luminişul vorbeşte

înnegurată frumosului nor.

E toamnă din nou iarnă,

Frunzele se îneacă în albul otrăvitor.

Chipul abureşte după cristale,

Se frămîntă în ape şi zboară

în tăietura cerului la frumuseţea ta moale,

Iubito