Elementul vizigot, cel maur, latin, plus grecii şi fenicienii alcătuiesc substanţa iberică al cărei spirit străluceşte mai ales în pictură. El Greco... Velasquez... Goya...
Acestui spirit i se adaugă lumina pămîntului ars de soare, firea aprigă a locului, fervoarea catolică. Să ne mai mirăm că aici a fost înălţat Escurialul credinţei absolute şi că, drept urmare, apăru la un moment dat şi Inchiziţia?... Dar celălalt adaos, civil, - Cavalerul tristei figuri, personajul tragi-comic al originei complexe?...
În drum spre muzeul Prado, barocul madrilen al edificiilor vechi îmi dă senzaţia unei apăsări estetice grele pe metru pătrat. Pot să spun că încep să respir mai uşor abia cînd întîlnesc vreunul din blocurile americanizate din centru. Unul are faţada imensă de sticlă peste care curge silenţios o pînză uriaşă de apă prelingîndu-se peste siliciul scînteind în soarele verii...
Stau sub tunelul de apă ce se îndoaie pe dedesubt, reciclîndu-se, urcînd din nou spre ultimul etaj al blocului, de unde începe iarăşi să cadă la loc peste suprafaţa de sticlă fulgerînd în soare. Cîtva timp, mă adăpostesc în acest tunel răcoros, umed de scurgerea necontenită a cascadei de apă, gîndindu-mă că jocul spectaculos al apei veşnic reînnoite, tălăzuind în plan vertical, nu putea fi născocit decît în capitala Imperiului în care soarele nu apunea niciodată şi că patima ţinutului glorios al tuturor cuceririlor geografice, artistice, a fost şi a rămas Oceanul...
*
După Ermitage, Tate Gallery, Uffizi (exceptînd Luvrul, ca arhitectură) muzeul naţional spaniol Prado în care mă pregătesc să intru întîia oară are pentru mine ceva - foarte curios! - bucureştean.
Senzaţie pe care nu o poţi încerca nicidecum la Sankt Petersburg, Londra, Paris, Florenţa... Clasicismul clădirii în care pătrund, proporţiile calme, primitoare, fără măreţia, masiv
