Recent anunţata numire a lui Marian Munteanu drept candidat prezidenţial al unor formaţiuni ce se auto-proclamă apărătoare ale supremelor interese naţionale, inclusiv partidul fostului şef al SRI, aruncă o lumină alarmantă asupra peisajului politic şi etic al post-comunismului. Simplu spus, este important de detectat elementul comun între cei care, sub diverse forme şi cel mai adeseori în chip extrem de strident, au invocat idealuri naţionalist-comuniste, şi cel care a jucat rolul de orator en titre în Piaţa Universităţii, figura cîndva promiţătoare a societăţii civile româneşti pe cale de a se naşte în urma năruirii dictaturii leninist-ceauşiste. Fireşte, destinul ulterior al fostului lider studenţesc ar putea oferi anumite chei de interpretare: între altele, îmbrăţişarea deschisă a neo-protocronismului, cultul mai mult sau mai puţin asumat al tradiţiei extremei drepte, apropierea de cercurile ideologice şi politice ale unui radicalism anti-vestic care combina teme castro-guevariste cu nedisimulate propensiuni corporatist-autoritare.

Mă gîndeam la aceste alianţe ciudate citind un articol recent din New York Times despre Partidul Naţional Democrat, formaţiune clar extremistă (ca idei, dacă nu ca metode) din Germania contemporană. Autorul este ziaristul Roger Cohen, corespondentul cotidianului american în Germania, autor al unei memorabile cărţi despre tragedia din Bosnia. Ce face articolul lui Cohen în special interesant este observarea noii sinteze, post-Război Rece, undeva poate şi post-ideologică, deci post-modernă, între extrema dreaptă şi cea stîngă în practica acestui încă minuscul, dar vociferant partid. Liderii PND sînt de fapt adepţii revoluţiei anti-capitaliste, deci adversari ai establishment-ului aşa cum funcţionează acesta în Republica Federală: unul este Udo Voigt, fost căpitan în Bundeswehr, educat nu doar în Germania, dar şi în şcoli mili