Eveniment pregătit minuţios încă din iunie-iulie, toamna literară franceză, acea "rentrée" mult mediatizată este la fel de zgomotoasă, de abundentă, de multiformă ca şi o trupă de şcolari pătrunzînd în curtea redeschisă a unei şcoli. Greu de stăpînit, greu de înfăţişat un fenomen multiplu, aflat în perpetuă mutaţie şi oferind noi puncte de interes atît pentru marele public cît şi pentru cititorul atent să surprindă cele mai subtile nuanţe.
Efectul-pîlnie al politicii editoriale
La o primă vedere şochează abundenţa de cărţi din librării, devenite mai mult ca oricînd adevarate peşteri ale lui Ali-Baba (de unde comorile se scot foarte simplu, tapînd codul cărţii de credit pe aparatul de la casă...) ; o adevărată inflaţie de romane şi eseuri, un număr incredibil de titluri pentru anul 2000 (557, din care 347 franţuzeşti şi restul străine) comparativ cu doar 326 în 1993, an considerat o adevărată "recesiune" pe piaţa cărţii.
Dar ce înseamnă de fapt aceste cifre? încercînd să dea un răspuns pertinent, Patrick Kéchichian (LE MONDE, 09/09/2000) face o anchetă pe cont propriu şi ajunge la o concluzie care nu mai miră pe nimeni, rezultatul fiind de mult previzibil: dintre sutele de cărţi care dau acea impresie de prea-plin, doar cîteva vor trece în partea din faţă a scenei, în lumina reflectoarelor, restul părînd a fi dinainte destinate să servească drept fundal pentru primele, pe care le aşteaptă premiile literare din noiembrie.
Aşa au stat lucrurile dintotdeauna. Editorii sînt conştienţi că dacă publică, de exemplu, zece romane într-un sezon, în cel mai bun caz unul sau două ajung la o vizibilitate suficientă. Iar această vizibilitate se obţine prin conjugarea mai multor factori (librăria; critica; menţionarea cărţii în lista premiilor; opinia publică) care au, fiecare în parte un rol bine determinat
