In 1932 are loc inaugurarea Fundatiei Dalles cu o epozitie organizata de George Oprescu si Jean Al. Steriadi. Cu aceasta ocazie, lui Nicolae Grigorescu, un simbol, chiar si pentru cei care il contesta, si lui Stefan Luchian, a carui faima dupa 1920 se amplifica extraordinar, le este adaugat Ion Andreescu. Triada a ceea ce astazi numim clasicii picturii romanesti se impune de atunci in constiinta publicului. Este si momentul in care, dupa ce critici, jurnalisti, artisti, colectionari, amatori de arta comentasera cu mai multa sau mai putina simpatie si competenta pictura lui Andreescu, intra in scena istoricii de arta. In acelasi an 1932, apare monografia lui George Oprescu si, in 7 foiletoane, aceea mai ampla, a lui Alexandru Busuioceanu, care va aparea in volum abia in 1936.

Receptarea critica antuma si postuma a lui Andreescu este un capitol bine cunoscut in istoria artei romanesti datorita eforturilor si entuziasmului lui Radu Bogdan si e foarte greu sa mai adaugi ceva la acest edificiu.

Ma voi limita, de aceea, la contextul receptarii lui Andreescu in anii interbelici, cind pictorul salta spectaculos in virful ierarhiei valorilor artei romanesti. Se poate pune intrebarea la care voi incerca sa raspund – de ce a fost nevoie sa treaca 50 de ani, citi se implinisera in 1932 de la moartea lui, de ce tocmai in anii interbelici devine superlativa pretuirea lui Andreescu si nu mai devreme?

Ipoteza pe care o sustin e ca avalansa de actiuni, de dupa 1920, care-l impune definitiv pe Andreescu ca pe un artist de prima marime este un efect secundar al unei dispute mai grave care tensioneaza viata artistica romaneasca, un aspect al mutatiei valorilor estetice, dar si morale de dupa razboi. Voci cu autoritate ca Sirato, Tonitza, Cisek, Blaga etc. pun in discutie impresionismul, supunindu-l unei critici foarte severe. In ceea ce-i priveste pe artisti, To