Tranzitia romaneasca a dat la iveala, inca de la inceputurile ei „originale“, doua etape ale distantarii de viata politica activa, care au coexistat – nu intimplator. Prima a fost cea a apolitismului, devenit moneda curenta pentru o anume categorie de cetateni ce se defineau ei insisi ca „oameni de bine“. Numai cine a vazut pe pielea lui, in 29 ianuarie, 18 februarie sau 14-15 iunie ce fac in general „oamenii de bine“ poate sa evalueze in toata splendoarea ei categoria apoliticilor. O a doua etapa a fost cea a, sa zicem, apartinicilor. Apartinicul nu nega necesitatea existentei partidelor, ci isi clama, din diverse motive, independenta fata de ele. Sloganul „Nu sintem partide!“ – strigat obsesiv al demonstratiei din 28 ianuarie 1990 si a celei maraton din Piata Universitatii – se constituia in raspunsul lucid al societatii civile care incerca sa contracareze domnia „apolitismului“ agresiv si sa-si construiasca o voce aparte, distincta in concertul vietii politice. A venit apoi o vreme cind sistemul de partide a inceput, incet-incet, sa-si intre in drepturile firesti. Apolitismul s-a demodat, dar mefienta unui anumit segment al electoratului fata de „partide-ca-sursa-a-raului“ a ramas, chiar daca in stare latenta.
De aceste date, la care se adauga, trebuie spus, prestatia nesatisfacatoare a fostei CDR in timpul celor patru ani de guvernare, trebuie sa tina seama, la inceputul campaniei, partidele angrenate in cursa electorala. PDSR-ul, cotat confortabil in sondaje, beneficiaza si de amnezia cronica a electoratului roman care, in proportie de aproximativ 40%, pare sa fi uitat ca singurul responsabil pentru starea catastrofala pe care a trebuit sa o preia si sa o gestioneze CDR (si in special PNTCD) este partidul condus de Ion Iliescu. Pare sa ignore de asemenea ca ultimii patru ani nu au trecut chiar degeaba – dar pentru asta nu electoratul este in intregi
