Cind, in 1945, au avut loc exploziile atomice care au pus capat razboiului, m-am gindit la povestea ucenicului vrajitor si mi-am spus ca oamenii nu vor sti sa rosteasca formula magica, singura apta sa opreasca fortele dezlantuite. Au urmat ascensiunile in spatiul cosmic, aterizarea primilor oameni pe luna, recorduri care alimentau deopotriva mindria omului si o seama de anxii necunoscute inainte. Am intrat intr-o noua era, se spunea, era cosmica. Pe mine, Catedra lui Vianu, in cadrul careia functionam, ma mentinea linistitor in secolul in care ma nascusem si in perimetrul gindirii umaniste. Continuam sa receptez valorile care-mi modelasera gindirea si atitudinile. Am aterizat apoi pe coasta Pacificului, in anii ’70. Eram expusa la emanatiile anilor ’60. Alte coduri decit cele cunoscute mie, alta muzica, alte ritmuri, formule noi, ca „generation gap“ si, mai ales, o alta organizare a timpului si spatiului. Gindirea, fiziologia, chiar si biologia mea sufereau socuri uneori insuportabile. Am realizat treptat ca un ciclu cultural se apropie de sfirsit.

N-a fost nevoie de finalul mileniului ca sa simt si sa inteleg ca nu mai apartin, asemenea tuturor celor din generatia mea, acestui veac. N-a fost nevoie de tehnologia reproductiva, de crearea unor replici – deocamdata in lumea animalelor – ca sa inteleg acest lucru. Totusi, cind un fizician ilustru si macinat de frustratii profesionale a anuntat ca vrea sa deschida, impreuna cu un grup de experti in tehnologie genetica, un institut pentru duplicarea fiintelor umane, am realizat nu numai ca se incheie un ciclu cultural, ca individualismul nu va mai fi posibil, dar ca notiunea de fiinta umana si, in consecinta, realizarile umane, trebuie fundamental regindite. Intr-o declaratie radiodifuzata, Richard Seed, initiatorul noii activitati bio-genetice, proclama megalomanic: „God made man on his own image... G