"Soldatul nostru are defectul neobişnuit de a vrea să înţeleagă" (I, 1103). Soldatul francez, bineînţeles. Nu numai soldatul. Studenţii bordelezi nu reţineau nimic din ce nu eram în stare să le explic. Mă şi gândesc să le comunic că acel năucitor pe dinaintea lui care, în sfârşit a dispărut. Nu mai frecventează nici vorba unor academicieni.

Aşa e, deci, francezul: vrea să înţeleagă. Rusul, în schimb, problematizează. Pentru el, ideea e un fapt trăit. La Cluj, tata îl avea pe unul în grupul de colegi împreună cu care pregătea examenele. Îi întrerupea tot timpul; orice amănunt trebuia discutat. Până i-au spus: du-te, rusule, de aici, că ai să ne faci pe toţi filozofi şi repetenţi.

Mă întorc şi zic: nimic nu ne ambalează mai mult decât să spunem francezul e aşa, rusul e pe dincolo. Barem despre români... În realitate, judecăţile acestea nu fac prea mulţi bani. Găseşti pretutindeni de toate şi de tot felul. Şi totuşi, e greu să te desprinzi de ideea că, puse la un loc, unele popoare parcă dau un întreg ce-şi corespunde sieşi. Pe acesta, în ceea ce ne priveşte, mai bine să-l uităm.

Asemenea generalizări îl atrag şi pe Valéry. Într-un rând, îşi propune să definească geniul francez. "Franţa, spune el, este ţara în care consideraţiile despre formă - grija pentru forma în sine - au dominat şi persistă până în epoca noastră" (II, 1053). E grija care face din francezi urmaşii grecilor în arhitectură. În literatură, faptul e şi mai evident. În privinţa ei, Valéry porneşte de la o formulare remarcabilă; cât timp am avut în "grijă" teoria, mă extazia: "O literatură (...) nu este şi nu poate să fie decât exploatarea unor resurse ale limbajului" (II, 1051). Iar limba franceză e aşa cum o ştim - iar Valéry confirmă - din alte generalizări. Are o sintaxă rigidă, îşi impune numeroase constrângeri, reflex al adevărului că libertatea de ordin superior este acee