Memoria popoarelor este mult mai scurtă decît memoria individuală.

Ar trebui să ne punem serios întrebarea: prin ce mister abisal - pentru că el nu este nici logic, nici fiziologic, nici psihologic - memoria cutărei persoane rămîne perfectă pînă la vîrsta patriarhilor, în timp ce memoria cîtorva milioane de oameni nu rezistă nici "de la mînă pîn' la gură". Chiar dacă fenomenul păstrează o aură de inexplicabil, el rămîne însă bine cunoscut de politicienii interesaţi, care profită din plin de această amnezie colectivă.

Asta o ştie mai bine decît oricine cel care, pînă acum cîteva zile, era omul forte de la Belgrad. În aproape paisprezece ani cît a stat la putere, a dezmembrat Iugoslavia făcînd din acel stat federal cu pretenţie de Elveţie a Balcanilor un pămînt pîrjolit; şi-a izolat internaţional propria ţară, transformînd-o într-un soi de paria politic; a instaurat la Belgrad o oligarhie de familie, după modelul prea bine cunoscut de noi (Tovarăşul, Tovarăşa şi fata pe post de Nicuşor), dar care - în Europa de astăzi - apare ca o monstruozitate. A reuşit toate aceste contra-performanţe, însă un lucru e sigur: individul cunoaşte la perfecţie oamenii şi ştie să le folosească slăbiciunile.

Dovadă supremă: atunci cînd falsificarea alegerilor nu i-a mai reuşit, iar poporul sîrb, exasperat, a năvălit în stradă terminînd în cîteva ore cu un regim ce părea etern, abilul şef suprem nu s-a gîndit nici o clipă să fugă, aşa cum, imprudent, procedase predecesorul său de la Bucureşti. Politologii - la fel de prost informaţi ca întotdeauna în momente cruciale - imaginaseră deja felurite scenarii, care de care mai fanteziste: Miloşevici a fugit în Rusia, Miloşevici a fugit în China, şi-a pus familia la adăpost, trei avioane militare şi-au luat zborul într-o direcţie necunoscută etc. etc. Satrapul trebuie să se fi amuzat copios pe seama unor astfel de elucub