Generaţiile vechi ştiu foarte bine ce a însemnat, vreme de două-trei decenii, a citi printre rînduri. O dată cu mica liberalizare din anii '60, cînd cenzura s-a relaxat, fără să dispară totuşi, a devenit posibilă o literatură adevărată, căreia însă nu i se îngăduia să meargă pînă la capăt. Jumătăţile de măsură caracterizau perfect dezgheţul ideologic de după destalinizarea impusă de Hruşciov, care, la noi, s-a făcut simţită spre sfîrşitul vieţii lui Dej şi începutul epocii Ceauşescu. Atîta timp cît aplicase criterii stricte, cenzura nu permisese opere de valoare, decît prin rarisime excepţii, mai ales în proză. Jumătatea de libertate de creaţie, în schimb, a dat naştere unor poezii, romane sau piese de teatru care trebuiau citite printre rînduri. Ele dezvăluiau o parte din realitatea socială, punînd-o de obicei pe seama unei alte vremi; lăsau să se ghicească motivele de pesimism sau de suferinţă dar nu le rosteau niciodată numele; apelau la fabulă, la parabolă, la tot acel limbaj esopic pe care cenzura îl tolera iar cititorii îl descifrau cu deliciul cu care eroii unei povestiri poliţiste a lui Edgar Poe spărgeau codul unei şarade. O problemă este, astăzi, dacă, o dată cu schimbarea literaturii şi cu abandonarea modului "cifrat" de lectură, cărţile cu pricina pot fi recuperate de o generaţie care n-a învăţat (neavînd nevoie) să citească printre rînduri.

Mi-am amintit de aceste lucruri îndeobşte cunoscute (şi de care am mai vorbit) cînd mi-a căzut în mînă un articol recent din Le Monde în care se comenta o publicaţie de extremă dreaptă austriacă. Se ştie ce ecouri nefavorabile a stîrnit în ţările comunităţii europene accesul la guvernare al partidului lui Jörg Heider. Naţionalismul şi antisemitismul făţiş al acestuia au neliniştit, şi pe bună dreptate, opinia politică europeană. Heider s-a retras ulterior din capul, partidului (formal, desigur, totuşi sil