Treizeci şi trei de ani de poezie ai lui George Virgil Stoenescu îşi celebrează împlinirea într-un mirific volum antologic, oferind lectorului unul din acele rare prilejuri de a se edifica plenar asupra unei voci lirice, răzbunând era plachetelor întoarse de cenzură pe toate feţele şi nu arareori emasculate.

Dacă este o minune să deschizi astăzi un volum de mare format, pe hârtie luxoasă, cartonat în coperţi, gândit ca un obiect de artă şi întrunind în peste cinci sute de pagini şapte vârste ale unui poet, tot atâtea lupte ale cunoaşterii lirice, dacă ştii să guşti gravurile pe dublă foaie din fruntea fiecărui ciclu-volum - şi, asemenea motto-ului, ca o deschidere de porţi către nebănuite săli de arme - atunci vei pătrunde triumfător în lumea de semne a unui poet neînregimentat în vreo generaţie sau grup de şoc, singular în lumea simbolurilor sale. Oracular, de asemenea, pe cât, paradoxal, disponibil, cel puţin până la un punct, unei lecturări pe nivele diverse, implicând sau nu iniţieri în alte discipline scumpe autorului, precum alchimia, simbolica, astrologia.

Pentru că punctul de pornire se află în incantaţie, în acea râvnă bucuroasă a rostirii, pretutindeni prezentă, de la Cercuri la Elsinore (1972), la Casa a Noua (1979), la Mâinile uitate pe cer (1981), Anatomia melancoliei (1991) şi ineditul ciclu Fratele meu în care poetul îşi defineşte lucrarea: "Poezia e rece/ Poezia e caldă/ Poezia este o rece-caldă singurătate/ O degustare cinică a morţii,/ Un joc fără de sine - îţi repet Poetule/ Acest joc nu are nevoie de tine." Numai că "Ci doar de rana existenţei tale." Cu imediata interogaţie: "Iar îngerii?" Simptomatic, titlul este Poemul dansat - dedicat lui T.S. Eliot, "poetul bancher", iar cel ce-i urmează se numeşte Un poem ca o răzbunare unde, înainte de a fi pomenită cea de a XV-a arcană vine vorba despre "O viaţă într-o clipă în zarul unu