Mihai IACOB
Jennifer
Editura Crater, Bucuresti, 2000, 348 p., f.p.
Dupa ce citesti primele 20 de pagini din romanul lui Mihai Iacob incepi sa-ti pui serios problema destinatiei acestui text: este unul de consum, o incercare literara nereusita, vreo intentie de experiment? Si asta din simplul motiv ca din cele 20 de pagini poti desprinde deja principalele caracteristici ale cartii: actiunea precipitata (pripita, mai curind spus: se petrec zeci de lucruri), fraza sacadata si aliniatele frecvente, fiecare desemnind, de obicei, inceputul unei rasturnari de situatie.
De ce spun ca o carte scrisa intr-un stil simplut, cu mari naivitati, ar putea fi totusi suspectata de experimentalism? Sint doua motive care sustin aceasta idee: constanta „greselilor“ de strategie romanesca, mentionate mai sus; si aparitia citorva mici episoade care tulbura cursul atit de lin al romanului – episoade in care personajele intra in contact cu lumea picturii lui Leonardo da Vinci. Insa regula numarul 1 a experimentului este afisarea constiintei schimbarii si nu disimularea ei. Formatia cinematografica a autorului are efecte stranii asupra scrisului: nevoia continua de „focalizare“ a textului, de orientare a lui intr-o directie precisa.
Din cite am putut sa ghicesc printre rindurile schitei bio-bibliografice, intentia autorului este sa-si faca loc printre scenaristii Hollywoodului cu astfel de scrieri. Mihai Iacob traieste acolo de ceva timp si „Scrie si spera“. Abia dupa acest amanunt biografic putem intelege originea acestui stil frenetic din Jennifer – o adevarata salata à la Hollywood: rapiri, scene erotice discrete, urmariri, rascumparari etc. Le gasim pe toate aici – Mihai Iacob ar fi putut face un „dictionar de actiune“ cu toate „intimplarile“ romanului sau.
Insa discutia despre posibilitatea unui experiment se dovedeste repede a fi
