Ioan Flora
Medeea si masinile ei de razboi. Poeme
Postfata de Ioan Buduca, Editura Libertatea, Panciova, 1999, 98 p., f.p.
Desi Observatorul cultural a recenzat volumul lui Ioan Flora, Medeea si masinile ei de razboi, cred ca o relectura critica a acestei carti merita facuta. In scurta postfata pe care o dedica volumului, Ioan Buduca scria ca: „este, fara indoiala, cel mai bun volum scris de Ioan Flora. Si una din cele mai bune carti de poezie romaneasca. Este, dincolo de aceste superlative, un eveniment columbian: Ioan Flora scrie poezie cu materia prima a istoriei si a cartilor de istorie. Ceea ce nu s-a mai intimplat, dar, iata, trebuia sa se intimple“. Nu la entuziasmul criticului as vrea sa ma refer mai departe, ci la ideea ca Flora se inspira din istorie, pentru ca nu istoria mi se pare filonul esential in Medeea si masinile ei de razboi, ci „istoria“, povestea. Ea, povestea, sta la temelia construirii acestui volum care, deloc intimplator, amalgameaza cu stiinta timpul si spatiul. Fascinatia istorei nu-l plaseaza pe Flora intr-un timp rezolut, ci il determina sa aduca istoria aproape, sa o transforme in poveste. Timpul antic si timpul medieval sint aduse de cele mai multe ori catre „realitatea“ subiectiva a eului. Asa se intimpla in poemul care da titlul volumului, unde imaginea razboiului cu care debuteaza poemul e insotita de rasfringerile asupra eului. Tensiunea esentiala in Medeea si masinile ei de razboi de aici se naste: din suprapunerea temporala a unei „istorii“ trecute si prezentul subiectiv(at). „Tunete, eclipsa de soare, trunchiuri de fag, vase cu smoala/ si sulf, berbece cu virful de fier, atirnat in turn,/ pentru spargerea zidurilor./ Testude./ Foc./ Foc.“ si „Urc, urcam, picioarele plumbuite; m-opresc, m-aplec, imi leg/ sireturile, aprind o tigara;/ panta ce trebuie urcata, bradul ce trebuie taiat si apoi impodobit
