1. „Au fost odata un imparat si o imparateasa si erau bogati, puternici si aveau de toate, dar n-aveau copii…“ Asa incep atitea si atitea basme. Evident, lipsa copiilor anuleaza orice bucurie si valoare a vietii; ea reaminteste mereu cuplului sterp ca nu va supravietui prin nimic mortii sale fizice. Urmeaza insa fie sosirea unei vrajitoare, fie cea a unui vraci, fie interventia unei zine sau a altei fapturi miraculoase si, in sfirsit, cind nimeni, si cel mai putin imparateasa insasi nu se mai astepta, ea „purcede grea“. Naste un copil, menit sa aiba un destin la fel de iesit din comun dupa cum iesita din comun i-a fost si conceperea. Caci Fat-Frumos, smuls naturii prin mijloace „nenaturale“, nu poate avea nici o viata „normala“ si nici un destin calm.
Exista in subtextul acestei conceperi miraculoase un model mitic universal, care se regaseste, de altminteri, si in Cartea Facerii – in istoria lui Abraham, a Sarei si a fiului lor, Isaac. Mitul exprima, dupa parerea mea, o tensiune fundamentala si eterna intre vointa parintilor de a-i instrumentaliza pe copii spre a se perpetua sau de a-si perpetua prin ei linia biologica, familiala sau de clan, pe de-o parte, si, pe de alta parte, vointa copiilor de a fi ei insisi si de a-si croi un destin autonom.
Cuplul fara copii se stie cumva condamnat. Nici averea, nici puterea nu pot face nimic aici si ultimul cersetor, ultima servitoare, daca au copii, le sint superiori. De-ar fi imparatul cel mai puternic barbat din lume, de-ar fi imparateasa cea mai frumoasa si mai bogata femeie din cite exista; degeaba! Cind viata lor se va incheia, sfirsitul le va fi definitiv, total. Copilul inseamna pentru ei – si, desigur, pentru orice cuplu omenesc aflat intr-o situatie comparabila – sansa fie si a unei partiale supravietuiri. De aici dorinta de a-l obtine cu orice pret, chiar daca este cazul ca procrearea sa nu mearg
