România are parte, în acest an, de o lungă toamnă cinefilă. După "Sărbătoarea filmului francez" şi "Zilele filmului spaniol", Bucureştiul s-a bucurat de un week-end elveţian (cu o deschidere de gală în 12 octombrie), "Zilele filmului elveţian" au poposit apoi, la Cluj şi, la sfârşit de lună (27-30 octombrie), vor ajunge şi la Timişoara.
Cum de două decenii marile noastre ecrane n-au mai găzduit creaţii venite din Ţara Cantoanelor, această manifestare cinematografică a fost realmente un eveniment.
Cele 14 filme elveţiene, de scurt şi lung metraj, - majoritatea producţii ale ultimilor doi ani - au fost ambasadori perfecţi ai unei cinematografii practic necunoscute la noi, dar despre care ar fi trebuit să ştim că, deşi se consideră - spre deosebire de altele abia centenară (primele "vederi" realizate în Elveţia datează din 1905 şi se datorează celebrului Felix Mesquich, operator al Fraţilor Lumière), totuşi, cinematografia elveţiană are înscrise, în timp, câteva momente de glorie autentică: astfel, în 1945 - Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original (Richard Schweizer, cu filmul "Marie-Louise", regia Leopold Lindtberg), în 1946 Marele Premiu pentru Pace la Cannes decernat filmului "Die Letzte chance" ("Ultima şansă) - capodoperă semnată de acelaşi maestru al filmului elveţian din anii pionieratului: Leopold Lindtberg. Un nou Premiu Oscar, pentru cel mai bun story decernat cuplului Richard Schweizer şi David Wechsler pentru filmul "The Search" (Percheziţia) pe care americanul Fred Zinneman l-a realizat în Elveţia. "Noul cinema elveţian" se va afirma în 1969 prin filmul Charles mort ou vif (Charles mort sau viu), al lui Alain Tanner care va obţine Marele Premiu la Locarno, iar în 1973 un alt nume de referinţă al filmului helvet - Claude Goretta - va fi recompensat, pentru "L'Invitation (Invitaţia) cu Premiul special al Juriului la Cannes. Acel
