Deşi este doar un pretext pentru articolul de faţă, titlul ciudat de mai sus se cuvine a fi explicat, pentru că, în altă ordine de idei, el va fi emblematic, după cum se va vedea.

Spre toamna anului 2000, am ajuns la Veneţia, nu căutând clişee pitoreşti, ci, îmi îngădui să cred, ca iniţiată a lagunei. Ca tot călătorul, o parte din deplasările mele au avut loc cu vaporeto-ul, unul dintre trasee fiind acela care leagă portul Veneţiei de insula Giudecca. Or, portul veneţian este exact ceea ce poate fi un port, astăzi, fiind dominat de nave de toate calibrele, ape uleioase şi macarale de descărcare. Cum Veneţia este Veneţia, în portul ei se aflau şi luxoase nave de vilegiatură, prilejuind croaziere în Creta ori Egipt. Pe lângă acestea, navele de marfă erau fade şi sărăcăcioase, dar nici una nu era atât de scorojită precum o navă părăsită lângă doc, unde, parcă, însăşi viaţa dispăruse de tot. Ei, da, mi-am spus cu fatală candoare, aceasta se potriveşte într-adevăr cu decrepitudinea Veneţiei, iar scorojeala ei pare să fie în consens cu igrasia palazzo-urilor. Mare mi-a fost, însă, mirarea când, trecând pe lângă nava abandonată şi jerpelită, am citit un nume de rău augur: Aiud. Numele temniţei comuniste de odinioară care, iată, se afla pe o navă românească (abandonată?), şi, unde, tocmai la Veneţia, rezona cât se poate de neavenit şi umilitor. Ce-i drept, acest nume, Aiud, avea, cel puţin, să stopeze construcţia mentală sucită pe care tocmai o desfăşuram, făcând să-i corespundă Veneţiei o navă românească în stare jalnică, un strigoi de fier ruginit al ţării mele.

Tot la Veneţia am întâlnit şi am povestit, datorită călătoriei nesfârşite cu autocarul, spre Paris, cu un român de douăzeci de ani, şcolit la nivel de liceu. Perspectiva pe care mi-a oferit-o acest tânăr concetăţean avea să se dovedească o adevărată catacombă şi o cădere în vertij a tot ceea ce