După expoziţia de la Muzeul de Artă din Arad, care a fost deschisă timp de un an, Ovidiu Maitec şi-a continuat traseul vestic şi a organizat, în periada iulie-septembrie, o nouă expoziţie la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Această expoziţie, închisă doar cu puţină vreme în urmă, este una nouă faţă de cea de la Arad nu numai pentru că a fost găzduită într-un alt spaţiu, ci, mai ales, datorită faptului că prin selecţia lucrărilor şi prin concepţia generală ea urmăreşte o cu totul altă idee. Iar dacă mai amintim că sculptura lui Ovidiu Maitec este însoţită aici de pictura Sultanei Maitec, rămîne în afara oricărei discuţii că avem de-a face cu o expoziţie radical diferită. Insistenţa pe acest aspect al noutăţii expoziţiei de la Oradea nu este deloc gratuită întrucît faptul că, la un interval de timp foarte scurt şi în locuri atît de apropiate în spaţiu, Ovidiu Maitec a organizat două expoziţii care îşi propun cu totul altceva, spune foarte mult despre rigoarea artistului, despre dinamica acţiunii şi a gîndirii lui plastice şi, mai ales, despre prospeţimea prezenţei sale, în ciuda autorităţii dobîndite de-a lungul anilor, în spaţiul public şi în relaţia directă cu privitorul. Dacă expoziţia de la Arad era una construită în jurul unor repere solide, în rîndul cărora se aşezau deopotrivă memoria lemnului, cu civilizaţia lui specifică, şi memoria formelor, puternic personalizată prin datele stilistice ale sculptorului, şi ea se apropia mai curînd de ideea expoziţiei permanente, a expoziţiei de muzeu, cea de la Oradea pune un accent special pe elementul de mobilitate a artistului, pe latura sa imaginativă şi pe capacitatea lui de investigare a materiei şi a limbajului artistic. Obiectele solide, cu aerul lor hieratic şi cu promisiunea unei stabilităţi imperturbabile, din categoria Tronurilor şi a Stîlpilor, sunt înconjurate de mişcarea tonică, graţioasă fără cochetă