Romanul Calul roşu al italianului Eugenio Corti, impresionant şi ca volum de pagini, şi ca elogii ("e prea bun pentru acest timp al mediocrităţii... Am citit Mann, Hemingway, Camus, Lampedusa, Kafka, Musil [...] Calul roşu îi depăşeşte pe toţi" , Jorge Ipas, Madrid, ş.a.) e, poate de aceea, dezamăgitor. Ar putea fi un foarte bun roman de secol nouăsprezece, cu încercări (naive) de folosire a reflectorilor, cu diferite comentarii asupra societăţii, culturii, moralei, problemelor religioase etc., ale perioadei 1940-1974.
Se vrea a fi, şi chiar reuşeşte, un roman-frescă, avînd ca centru ideal Nomana, un sat milanez care se conduce după modelul moral creştin (catolic), singura garanţie a civilităţii şi singura apărare împotriva ororilor unui timp decreştinat. Astfel, cartea încearcă să atingă toate problemele unei societăţi în schimbare, delimitînd cîte o zonă de interes pentru fiecare personaj (ales conform acestor categorii: industriaşul - Gerardo Riva; ţăranul - Stefano Giovenanza; artistul - Manno Riva; scriitorul - Michele Tintori; abruţezul, lombardul... etc.) şi furnizînd cîte o succintă trimitere la aceasta cînd personajul intră în scenă: "erau acolo: caporalul Nichitenco din Voroşilovgrad, muncitor; infanteristul Sucorucov, colhoznic din cîmpia Vologda de pe Volga; şi locotenentul leningrădean Láricev, de profesiune pictor (asta pe vremuri, cînd...)", vol. I p. 257.
Cititorii, stînjeniţi de încadrări tipologice, întîlnesc mai ales fişe biografice: "din partea opusă tocmai sosea Romualdo, beţivanul satului, după cum îl numise cîndva bunica lui Stefano; şi asta din două motive diferite: pentru că era cel mai mare beţivan din sat şi pentru că..." (vol. I, p. 17). Ele se repetă frecvent, parcă pentru a închide personajul în limitele categoriei desemnate: "Astfel de vorbe nu-i prea plăceau electricianului de la firmă, Tarcisio (muncitorul înalt de
