Valéry găseşte văzul este simţul cel mai spiritualizat (cf. I, 1166). Ce mi se pare sigur este că e cel mai cultivat. Vedem tot timpul cât suntem treji, ba mai vedem şi în vis. În mare măsură, din raţiuni de supravieţuire şi de bună situare în lume, suntem nevoiţi să ţinem seama de ceea ce vedem. Deci, suntem atenţi şi analizăm. E drept, solicitat e şi auzul, dar de o masă confuză în care domină zgomotul, adică sunetul neanalizat. Ce vedem, distingem; sunetul ne rămâne, în parte, neconştientizat. Aşa se şi face că, obişnuiţi să privim, la pictură ne pricepem toţi. La muzică, mai puţini. Ne mulţumim să n-o ascultăm când nu ne place. Nu ţinem neapărat să avem păreri.

Nu-i mai puţin adevărat că mult din ceea ce ne înconjoară ne devine atât de obişnuit încât nu mai vedem. Artistul e un om care vede - şi îl miră - aspecte ale vieţii pe care noi, de atâta obişnuinţă, am încetat să le privim. El observă ceea ce pentru noi s-a şters. Nu e nevoie să continuu. Sunt banalităţi. Sau, poate, nu: "O operă de artă ar trebui să ne înveţe că nu văzusem ceea ce vedeam" (I, 1165).

E un principiu "realist". Pun ghilimele fiindcă în opera de artă nu avem de-a face cu realitatea, ci cu un punct de vedere asupra ei. Lucrurile erau acolo, noi nu le vedeam. Realistul are naivitatea de a crede că ne dezvăluie lucrurile (palpitante sau interioare) şi nu un anumit fel de a le privi. Dar lucrul poate să lipsească ori, mai exact, să fie arta însăşi. Ce ne arată un arabesc, o fugă de Bach, un tablou de Mondrian? Ce altceva decât un mod de a le concepe, de a le vedea? Această componentă, uneori exclusivă, întotdeauna inclusă, este ignorată de artistul realist. El crede că ne arată lucrurile, aşa cum sunt.

Deci, fraza lui Valéry trebuie circumstanţiată. Există cazuri numeroase când tot ce am fi putut "vedea" şi n-am văzut este mentalitatea care a făcut posibil să se creeze