Am scris, dacă nu mă înşel, o singură dată lucruri bune despre vreun guvernant român. Şi anume, despre unul dintre cei mai slabi: Radu Vasile. Dar nu retrag ceea ce-am spus în vara lui 1998. întâmplarea făcuse ca, împreună cu Vasile Popovici şi Adriana Babeţi, să ne aflăm la Accademia di Romania, invitaţi de Marian Papahagi, directorul acesteia. Şi tot din întâmplare, o echipă a premierului de atunci vizita Italia. Cu acel prilej, formaţia ministerială a vizitat şi venerabila instituţie fondată de Pârvan. Marian Papahagi a profitat de ocazie pentru a prezenta un plan de restructurare a activităţii Accademiei, devenită o simplă anexă domestică a ambasadei. între altele, el propunea instituirea unor burse pentru studenţi români, care urmau să petreacă în capitala Italiei, dar şi la Veneţia, câte doi ani. Se relua, în felul acesta, glorioasa tradiţie a burselor iniţiate de Pârvan şi Iorga, însă abandonată după război din motivele binecunoscute.

Profit de acest prilej pentru a reaminti că Marian Papahagi rămâne cel mai inspirat ctitor de instituţii culturale pe care l-a avut România în ultima jumătate de veac. Dotat - caz rarisim, dacă nu unic - în egală măsură pentru studiu şi pentru practică, această strălucită minte a ars ca o torţă pentru idealuri la care românul îndeobşte strâmbă nasul: înaltă competitivitate, cultul instituţiei şi al valorii, primatul inteligenţei. Nu ştiu dacă fascinanta personalitate a lui Papahagi sau înţelegerea reală a importanţei demersului său l-au făcut pe Radu Vasile să se comporte altfel decât politicianul român. Cert este că, întors acasă, el a dispus să se ia măsurile necesare şi, după selecţie, studenţii chiar au plecat la studiu în cele două fabuloase oraşe italiene, Roma şi Veneţia.

Evoc aceste împrejurări - în care învăţământul şi cultura noastră au trăit un scurt moment de glorie - stârnit de un articol publicat