Am răsfoit recent Cartea interferenţelor, o culegere de conferinţe pe teme diferite care au fost ţinute cu aproape două decenii în urmă la Institutul Naţional de Fizică de la Măgurele. O idee foarte bună a două tinere, pe atunci, cercetătoare: de a aduce în faţa fizicienilor filosofi, critici literari, medici, muzicieni etc., adică, în general, umanişti, şi de a le solicita să vorbească despre raportul artei sau ştiinţei lor cu fizica. Conferinţele n-au creat probleme, publicarea lor în carte, da, însă pînă la urmă iniţiativa a dat rezultate. Sensul ei a fost tocmai acela de a verifica dacă între diversele ramuri ale ştiinţelor umane sau naturale, între cunoaşterea artistică şi aceea obiectivă, există anumite compatibilităţi care să ne determine a crede într-un spirit al timpului. E. Lovinescu preluase după 1918 de la Tacit expresia saeculum, germanii o preferau, la începutul veacului, pe aceea de Zeitgeist, iar Kuhn, mult mai tîrziu, folosea termenul paradigmă, limitat, e drept, la revoluţiile din ştiinţă, toate acestea, ca şi altele, probînd o oarecare atracţie către ideea congruenţei formelor de a concepe lumea. S-ar părea că acest optimism cu privire la posibilitatea de a unifica modurile de cunoaştere, oarecum în felul în care fizicienii văd unificarea cîmpurilor de forţe din natură, a lăsat locul, în finalul veacului şi mileniului, unei interpretări ceva mai pesimiste a lucrurilor. încredinţarea că toţi intelectualii se înţeleg în chip spontan, bazîndu-şi cunoaşterea pe o paradigmă comună (chiar dacă în schimbare de la epocă la epocă), a cedat în faţa îndoielii şi a unei abordări mai realiste.

încă de pe vremea cînd am conferenţiat eu însumi la Institutul de la Măgurele am fost conştient (şi, poate, frapat) de o realitate din care am făcut tema prelegerii mele: şi anume de relativa necontemporaneitate dintre modelul prin care îşi reprezintă lumea,