Pentru cititorii mai puţin obişnuiţi cu identificarea diverselor trucuri narative la care apelează frecvent scriitorii contemporani, romanul Mariei Tacu, Mătuşa mea, Anestina, este un ghid extrem de util. Autoarea marchează prin bold-uri sau prin italice diversele schimbări de perspectivă care intervin pe parcursul cărţii. O metodă simplă şi eficientă, un confort neaşteptat şi binevenit. De altfel, întreaga carte "suferă" de o directeţe şi de o lejeritate molipsitoare: un personaj principal, Tina, cîteva idile, amintiri, reflecţii care gravitează în juru-i.

Tina (prescurtare de la Anestina) provine dintr-o familie de ţărani din "Nord". În arborele genealogic al acestui clan intervine, la un moment dat, un accident semnificativ: un străbunic ia de nevastă o grecoaică (de unde şi acest nume exotic). De atunci începînd, toate femeile care vor proveni din acest "hibrid" vor avea o personalitate puternică şi un destin pe măsură. Mătuşa Anestina este una dintre aceste personaje: căsătorită cu forţa cu un bărbat în vîrstă şi foarte bogat, moare la o lună după nuntă. Povestea ei o obsedează pe Tina; mătuşa devine un înger păzitor, o călăuză prin hăţişul sentimental în care este prins personajul principal. Obsesia se materializează într-un dialog pe cît de ciudat, pe atît de natural, între înger şi Tina (cu bold-uri): "Să te păzesc. Să-ţi fie bine. Te superi? Nu mă supăr, dar... Cînd o să văd că eşti bine... Sînt bine. Nu eşti. Nu bine ca acuma. Cînd o să văd eu că eşti bine, o să plec. O să-ţi trec pe la ureche, te va atinge aripa pe codiţe... nu codiţe, plete, c-aşa porţi tu. Atunci o să dispar. Ţii minte? Porumbel, aripă, codiţe..."

Autenticitatea personajului principal este obţinută printr-o serie de procedee clasice: sînt descrise în amănunt gîndurile (cam prea standard-"feminine" ale Tinei), vestimentaţia (pasajele cele mai reuşite ale cărţii), nu li