Turcismul manea face parte din categoria cuvintelor "reactualizate": care păreau la un moment dat învechite, dar şi-au dovedit vitalitatea reapărînd, în mod surprinzător, ca termeni de uz curent. Cuvintele de acest tip s-au transmis în genere prin limbajul familiar, uneori şi pe cale cultă (mai ales prin prestigiul şi circulaţia unor texte literare din canonul şcolar). Manea putea apărea, acum cîţiva ani, ca termen învechit, de explicat în subsolul unui text. în momentul de faţă, e folosit cu mare frecvenţă în limbajul familiar şi, evident, în presă. De altfel, cuvîntul aparţine şi categoriei, bine reprezentate în română, de turcisme încărcate de conotaţii ironice şi depreciative, motivate istoric dar şi menţinute în prezent de tendinţa ideologică a devalorizării noţiunilor din sfera "orientală", a "balcanismului". între termenii ironici la modă, manea are, oricum, o situaţie privilegiată, pentru că e înregistrat de majoritatea dicţionarelor noastre, cu un sens care nu s-a schimbat foarte mult între timp. în dicţionarul lui Candrea (Enciclopedia "Cartea Românească", 1926-1931), manea apare ca un "cîntec duios turcesc"; în Dicţionarul limbii române (DLR, serie nouă, tomul VI, Litera M, 1965) e un "cîntec de dragoste de origine orientală, cu melodie duioasă şi tărăgănată" - definiţie reluată ca atare în Dicţionarul explicativ (DEX, 1996). De fapt, cuvîntul exista deja în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900) a lui Şăineanu, cu o explicaţie similară şi cu o interesantă precizare de registru stilistic: "vorbă semi-literară rămasă străină de graiul popular". Se pare că între timp lucrurile s-au schimbat: vorba a pătruns cel puţin în "graiul tineresc", cu un sens depreciativ nu foarte uşor de definit. Termenul e folosit pentru a desemna un anume tip de muzică actuală, un amestec autohton, fără pretenţii artistice dar cu solid succes la o parte d