Nici în coşmarele cele mai negre din "Epoca-de-Aur" nu mi-a apărut, ca având drept fundal România noastră de astăzi, a decadei post-revoluţionare, a anului 2000 - ba chiar putând fi încadrată într-o temă de (acută, zic eu) "actualitate" - imaginea care m-a zguduit în 1988, în Brazilia. Fusesem invitată pentru un turneu de conferinţe, dar întârzierea călătoriei (din "motive de paşaport"!) făcuse să apuc sezonul urât, era destul de rece şi peste Rio burniţa mărunt. La intrarea într-un restaurant din Copacabana am văzut, lipiţi de zid, sub mica streaşină de deasupra ferestrelor feerice, patru copii culcaţi: cel mai mic părea să aibă patru ani, iar lunganul blond din grup să fi avut paisprezece. Ştiam câte ceva despre Rio, încercasem să vizitez celebrele "favele", dar agenţiile de turism şi poliţia nu înlesneau pătrunderea în acel cartier sordid aproape fără străzi, adăpost de droguri, arme şi promiscuitate. Mulţi părinţi îşi abandonau copiii pe străzile metropolei şi între altele în aria bogătaşilor, a hotelurilor şi imobilelor de lux. Însă erau primii abandonaţi pe care îi vedeam, poate şí pentru că am stat puţin la Rio, dar şí pentru că ziua mai umblau după cerşit, după şterpelit, după vreun ciubuc - chipurile, ca ajutoare la parcare. Acum, aceştia tremurau sub ploaia măruntă, trăgând fiecare de un cearşaf, dăruit, mi s-a spus, de vreun turist. Când am ieşit din restaurant, cel mic, închircit, era nemişcat şi am spus chiar, că va muri până la ziuă, apoi am exclamat, revoltată: "- Dar de ce sunt lăsaţi aşa, de ce

nu-i duc? - Cine? - Poliţia! (ştiam ce ştiam, venind din ţara cu "miliţie"). - Unde?" Colegii au dat din umeri resemnaţi, grăbindu-mă să urc în maşină.

Şi iată că trăiesc acest coşmar acum, la noi: "Moştenitori ai nebuniei lui Ceauşescu", "proba vie a coşmarului dictaturii", scriu Hien Lam Duc şi Gérard Milhès, autorii (implicaţi şí în fonda