Pentru unii, la început a fost PIF-ul. Revista de benzi desenate era deja un obiect de cult pentru mine atunci cînd am privit cu luare-aminte o biserică ortodoxă. Nu ştiam prea multe despre religie şi nici nu m-a îndemnat nimic să întreb. Neatins de prejudecăţi, pictura de pe zid mi s-a părut o timidă încercare, un umil început al unei arte care îşi găsise desăvîrşirea în Pif Gadget şi Rahan. Crescînd, am descoperit la intrarea în cele mai multe biserici româneşti obişnuita inscripţie cu litere chirilice. De ce era în ruseşte? Alt mister care n-a reuşit decît să-mi facă biserica şi mai suspectă. Chirilicele, ştiam deja, erau literele folosite de fabricanţii neîndemînatici ai radiourile VEF şi ai semicursierelor. Cu timpul, am aflat povestea benzilor desenate, povestea unor sfinţi care au trăit vieţi ferite de blestemul îndoielii, sfîrşindu-şi cariera aşa cum se cuvine, adică în vitrina cu moaşte. Şi în cele din urmă am întîlnit un preot care mi-a sugerat ideea că aceşti cetăţeni cu nume ciudate ar putea fi nişte modele. Modele? În ce fel? Nici unul nu zburase în spaţiu (încă nu-l citisem pe Däniken). Nici unul nu descoperise televiziunea. Nici un vaccin n-avea nume de sfînt, nici un aparat casnic. Şi nici unul nu scrisese vreo carte de aventuri. Toţi stăteau acolo imapsibili, în icoane şi pe ziduri, aşteptîndu-mă să-i iubesc şi să mă rog lor. Am încercat şi asta. Într-o zi de teză la matematică, am tecut pe lîngă o biserică şi am lansat în eter cea mai fierbinte, sinceră şi interesată rugăciune trimisă vreodată sfinţilor (am preferat să lucrez cu toţi deodată, pentru că nu ştiam cine e responsabil cu logaritmii). Să fi fost ei în relaţii prea reci cu doamna profesoară? Cert este că efectul a fost nul. Acum, după ani în care am avut senzaţia că mă ignora, biserica strămoşească îşi întoarce faţa şi spre mine. O dată pe an, un popă vine să-mi boteze apartamentu