Nu, nu e vorba despre celebra problemă americană! Avem atîţia specialişti autohtoni în chestiunea corectitudinii politice, aşa cum e trăită aceasta pe sol american, încît m-am gîndit că nu are rost să intervin într-o aşa savantă discuţie. Prefer să vorbesc despre solul autohton. Iar prin incorectitudine politică înţeleg nerespectarea regulilor jocului politic. "Care joc şi care reguli?", veţi întreba. Pentru ca lucrurile să nu rămînă vagi, voi schiţa cîteva exemple. Primul caz la care mă gîndesc e cel al politicianului care pleacă furios dintr-un partid, ţinînd apoi următorul discurs: "am făcut parte, oameni buni, vreme de mai mulţi ani, dintr-un partid de netrebnici, de hoţi, de oameni imorali; am tăcut, dar acum nu se mai poate, trebuie să vorbesc". Pînă la urmă, nu aflăm, căci pare a nu conta ce anume a determinat plecarea insului: scoaterea sa de pe listele electorale, pierderea unui privilegiu, propria inactivitate sau pur şi simplu atracţia pentru "celălalt pol". Ceea ce mi se pare scandalos este că, pînă în clipa auto-exilului, omul nostru nu a spus nimic: a fost un anonim tăcut, stînd chiar cu "netrebnicii" şi "hoţii" ani buni la aceeaşi masă, împărţind cu ei privilegiile şi onoarea. Dintr-o dată, lumea pare să se fi răsturnat: bunii colegi de ieri sînt astăzi duşmani de moarte, în schimb, omul nostru cufundat în mocirlă e curat de-acum ca lacrima. Relaţia cu un partid nu se poate construi aşa. Pentru ca jocul să fie fair, condiţia critică trebuie asumată de la bun început. Nu poţi avea dreptate şi cu colegii, şi împotriva lor. Al doilea caz e, cred eu, şi mai interesant: îl am în vedere pe politicianul care minte, dar într-un mod foarte special, şi care e apărat de propriul clan, tot într-un mod foarte special. L-aţi cunoscut pe X?Nu, nici vorbă, n-am auzit. Dar aţi semnat cu el contracte şi v-a făcut afişe electorale, există probe... Parcă îmi aminte