Cînd ne gîndim la o noţiune morală, oricare ar fi acesta - altruism, generozitate, dreptate, curaj, cinste - putem proceda în multe feluri pentru a o defini. În acest sens, vrînd-nevrînd refacem momente semnificative din istoria doctrinelor morale şi sîntem, orice am fi ca statut în viaţa noastră cea de toate zilele, mai mult sau mai puţin platonicieni, cinici sau cireneici, epicureici sau stoici ş.a.m.d. E şansa noastră la etică, nu încă la moralitate. În orice caz, orice cale am adopta pentru a pătrunde în înţelesul unei idei morale, un fapt poate fi acceptat ca fiind primar. Acesta poate fi redus la următoarea întrebare simplă: care sînt condiţiile care-i fac posibilă existenţa? Mai precis, în cazul dat al fair-play-ului: cum e posibil să fie o asemenea "realitate" morală ca cea presupusă de noi atunci cînd afirmăm că cineva a dat dovadă de fair-play? În fond, dacă plecăm de la această constatare elementară avem şanse mari să înţelegem paradoxurile moralei şi stările de perplexitate pe care le dă orice comportament moral autentic. În acest contex general, putem să punem întrebări în cascadă: este fair-play-ul o virtute morală sau este doar un efect, un sentiment ivit din cînd în cînd la un om, nu se ştie de unde şi de ce? Este fair-play-ul o valoare morală care s-a ivit numai odată cu reluarea frenetică de un secol încoace a competiţiilor sportive? Este fair-play-ul ca joc onest, ca purtare cinstită o valoare recognoscibilă şi-n alte sfere ale vieţii de dincolo de jocul propriu-zis? Este fair-play-ul în pericol în cuprinsul unei mentalităţi post-moraliste care nu-şi mai întemeiază judecăţile nici pe religie şi nici pe "datoria pură" izvorîtă din raţiunea umană? Care este statutul fair-play-ului în societatea comunicaţională actuală în care valorile morale sînt infuzate tot mai mult de principiile marketingului şi de cele ale mediatizării manipulative? Am pu